20 din 25 de oameni stau pe telefon… ȋntre 2 uşi ale unui vagon de metrou mediu plin. 3 din cei 5 fără accesoriu se uită ȋn gol ȋncruntaţi. Concluzia – 23 din 25 sȋnt ȋntr-un alt univers, fiecare ȋn al lui, şi nu dau semne că ar vrea să fie deranjaţi.
E clar că nimeni nu vorbeşte cu nimeni. Mai mult de jumătate din cei cu telefon sȋnt conectaţi şi la căşti. Linie directă cu Marte, cu viitorul sau cu părerologii care le ştiu pe toate.
23 din 25 de oameni au haine ȋnchise la culoare (inclusiv eu), aproape toate negre. O fi de la iarnă şi frig, o fi că e mai practic aşa, o fi de la pilotul acţionat automat. Se potrivesc ȋn peisaj - drumul spre casă, pe final de zi, cu oboseala şi frustrările strânse bine, cu grija celor ce aşteaptă acasă, toate puse pe chipuri. Dar nu poate fi singurul scenariu. Sȋnt aproape toate vârstele acolo (ȋntre 15 şi 70), şi ȋn mod sigur nu toate sȋnt activate de aceleaşi mecanisme neuronale.
Cred, ȋn principiu, că ne-am cam robotizat ȋnaintea roboţilor, că ne-am abandonat unor rutine mai mult decât e cazul şi că ȋi dăm creierului mult prea mult junk food să proceseze… sau să lenevească. Ne scufundăm ȋntr-un zgomot permanent, iar telefonul ne bruiază orice urmă de linişte din minte, orice pauză de refacere a ideilor cu care am plecat de acasă dimineaţa (dacă am avut timp să ni le lămurim).
Și virusul ăsta se ia al naibii de repede. Iar dependenţa e aproape instantanee.
Nu sȋnt lucruri noi cele scrise de mine aici. Nu am făcut nicio savantă descoperire. Dar pentru mine e o conştientizare. Și am câteva măsuri de luat ȋn acest sens.
Comentarii
Trimiteți un comentariu