My loyalty to me, myself and I

  A rina când e răcită: “Nu aprinde lumina!” şi ȋşi pune ochelarii de soare. În casă, da. Nu o aprind, umblu ca un huhurez şi mai fac 3-4 vânătăi că de tatuaje nu am buget niciodată. “De ce ȋmi dai asta? Ce face?” – dacă ar citi cineva 10 pagini de prospect, ea ar face-o. Noroc că nu aprindem lumina! “Nu vreau pastile!” şi zace ca un urs panda.   Sau mai exact doarme până la 13 ore. Fonfăind. Nasul nu se suflă, doar “se fornăie”. Și disperă pe alţii. Game over! Kitty când e răcită: “Să nu faci draci, da’ mă doare ȋn gât. Și cred că o să vomit, da’ nu iau pastilă că eu vomit. Să moară Franţa, ȋmi cade capul! Dă-mi un Runofen că nu mai pot. Da’ cu ce-am greşit?! De ce eşti aşa rea cu mine? Nici nu ȋţi pasă! Nu vreau să mănânc. Eu sȋnt picky eater. Ai banană? Lasă, nu mai vreau nimic!” Mă nu te doare ȋn gât, de ce nu taci?!  

Cred că mi se spune zilnic “nu mai judeca!”. Copiii ăştia din Z sȋnt atât de toleranţi şi de ȋmpăciuitori! “Nu e treaba ta!”, “Nu te mai uita! Ţi se vede subtitrarea!” Nu mai poate omul să meargă activ pe stradă! Păi… eu am crescut cu “ce-o să zică lumea?!”, ergo, dacă lumea mă judecă, şi eu o fac. Și am “noroc” că 𝛼 (este alpha ȋntr-adevăr) mă susţine. E mai pe bârfe, dar e miloasă. 😊 Exemplu de noi "nu judecăm": Z : “Ce scobitoare e fata asta!” 𝛼 : “Daaaa!” Z : “Da’ Mara aia e şi mai slabă!” 𝛼 : “Daaaa, hai că la asta mai pui un pic de pâine şi-o vezi, dar la aia…” Eu nu am scos niciun cuvânt, jur! (Dar am râs.) Categoric voi fi certat ă pentru c ă  am f ăcut public ă chestia asta! Apropos, când pârăşti, judeci? :)))) De când erau mai mici (pe la 7, respectiv 10): 𝛼 : “Mamaie cu tataie iar s-au certat. Nu mă mai bag ȋn discuţia asta!” Z : “Da, mamaie l-a dat afară din cameră şi i-a ȋnch...

Cafea tare. O cană potrivită de cafea tare cu foarte puţin zahăr. Era un ritual pe care îl păstra cu sfinţenie în fiecare dimineaţă. Nu s-ar fi putut descurca fără el de altfel. De cum se trezea, şi de cele mai multe ori asta se întâmpla foarte devreme, cafeaua era primul lucru pe care ştia să îl facă. Şi prefera să îl facă ea (nici măcar pentru asta nu se putea baza pe alţii). În atâţia ani dozele exacte pe care le îmbina îi intraseră în reflex. Doar un anumit tip de cafea. Din momentul în care îi simţea mirosul, lucrurile începeau să se aranjeze altfel. Avea primul scop pe ziua respectivă. Iar după prima sorbitură, deja ştia că jumătate din părţile mai puţin plăcute ale zilei nu mai reprezentau o provocare. Avea nevoie doar de cafea tare... atât de tare, încât prima senzaţie pe care o simţea era că inima îi stă în loc... şi se  î ntrebase de multe ori dacă la un moment dat nu avea chiar să îi stea în loc cu adevărat.  În dimineaţa asta se trezi stând pe scaunul din co...

Aseară am fost să văd Fantoma de la Operă. Chiar la Operă. Impresionant! Știam povestea, am mai văzut spectacolul ȋntr-un alt context. Mi-a plăcut şi atunci, ȋnsă acum mult mai mult. Muzică, balet, sonorizare, punere ȋn scenă, artiştii extraordinar de talentaţi. Chiar magie transpusă ȋn realitate. Sau poate noi, cei din sală, am fost traşi din realitate ȋn magie. Am plecat zen. BIIIIIIIG LIKE! Și o călduroasă recomandare! Și apoi ajung acasă, la orele 22 trecute fix! Deschid uşa. Linişte, doar lumina din sufragerie aprinsă. Nu ghiozdane aruncate (unul pe masă, altul sub masă), nu ghete desperecheate şi pline de noroi zăcând ca piesele de Lego ȋn mijlocul holului de la intrare (nu ştiu cum ȋntotdeauna mă ȋmpiedic de vreo 7 bucăţi de la doar 4 picioare!), nu haine atârnând pe principiul nici pe drum, nici pe lângă drum (nici ȋn cuier, nici pe jos). Două barbiduze pe canapea. Fac teme! Schimbate ȋn pijamale, fiecare cu propriul păr prins regulamentar, figure angelice nici mai mult...

Oamenii nefericiţi sȋnt răi? Toţi oamenii nefericiţi sȋnt răi? Oamenii nefericiţi şi răi ȋncearcă (inconştient sau conştient) să ȋi facă şi pe alţii să fie nefericiţi… sau răi? Nefericirea e o stare de spirit. Nu ştiu ȋn ce măsură o alegem. Poate doar o hrănim. Răutatea e o alegere. Și e, ȋn esenţă, un comportament sau un şir de. Evident, şi din păcate, nefericirea e contagioasă. E tentaculoasă, amară şi absolut de evitat. Pentru că, dacă te prinde, te şi ţine. Tind să cred că, din ce ȋn ce mai mult, duce şi la răutate. Și ne aruncă ȋntr-un cerc vicios. Prin urmare, mulţi oameni nefericiţi sȋnt răi. Și, că sȋnt sau nu, oricum ar fi, dacă aşa se ȋntâmplă, cum facem să ȋi fericim? Pentru că,  ȋntr-o lume plină de posibilităţi,  e păcat să nu fim fericiţi mai degrabă decât “ne-“. S ă vindecăm nefericirea!  Deschid aici o listă cu ceea ce pot să ofer ȋn caz de nefericire… sau tristeţe… sau nevoie sufletească. Apelaţi cu ȋncredere la:     o ȋmbrăţis...

Ai avut vreodată senzaţia că sȋnt oameni ȋn jurul t ău care ȋţi trăiesc viaţa mai bine decât o faci tu? Care ştiu ce ȋţi trebuie şi cum ȋţi e bine şi eventual ce urmează să ţi se ȋntâmple cu exactitate de ceas elveţian? Fără să citească ȋn zaţ, fără să dea ȋn cărţi, fără să alinieze planete. Pur şi simplu uitându-se la tine şi citind pe faţa ta ȋn 2 minute "O mie şi una de nopţi". (Pentru gen Z şi Alpha - nu vă bateţi capul, sȋnt nişte basme arabe foarte vechi, sigur nu v-ar stârni interesul!) Nu că a noastră naţie nu ar fi plină de părerologi, de parcă ursitoarele au tot pus ȋn kitul de urări "capacitatea de a dobândi cunoştinţe atotcuprinzătoare şi exhaustive ȋncă din primii 5 ani de viaţă" şi "darul de a ȋmpartăşi ȋn mod dezinteresat şi mărinimos ȋnţelegerea despre mersul lumii, funcţionarea relaţiilor, gravitaţia cuantică ȋn ...

Se ȋntâmplă uneori ȋn viaţă să ȋncetăm să mai fim necesari. Să nu mai fim doriţi. Că ne schimbăm noi, că se schimbă oamenii de lângă noi, că avem sau nu vreo vină, că are sau nu vreun sens, nu mai avem loc printre dorinţe şi principii, printre credinţe si convingeri. Nu e suflet pe lumea asta să nu trăiască respingerea şi amarul din a fi nimic acolo unde cândva era tot. E parte din legi – ale vieţii, ale universului sau chiar ale lui Murphy. Și uneori nu e altă cale decât să luăm lucrul ăsta ca atare. Dar… atunci… ce facem cu iubirea care rămâne fără destinatar?! Care e cumva minimizată pentru că nu mai e suficientă?! Care pluteşte dintr-o dată ȋn derivă pentru că simte că nu mai are valoare?! Nu o putem dispreţui pentru că e parte din noi şi ȋi cunoaştem importanţa. Pentru că, ȋn mod sigur, ȋntr-o lume din ce ȋn ce mai traumatizată şi traumatizantă, cu siguranţă ea poate face bine cuiva. Nu o putem lăsa pur şi simplu aşa, ca şi cum nici noi nu dăm doi bani pe ea.   Da, cred că iub...

Să ȋmi amintesc mereu să nu mă cert cu soarele! Și dacă arde, şi dacă usucă, şi dacă ȋmbătrâneşte. Și dacă m-a umplut de pete, mă pune pe picioare ca nimic altceva. Fără soare e frig şi trist. Fără soare nu se deschid florile şi nu strălucesc zâmbetele. Sună a poezie şi mie nu ȋmi place poezia. Dar fără soare chiar nu funcţionez. Fără soare… desenez soare. Și ȋl fac galben aprins şi cu raze lungi. Fără vreun dram de talent la desen, reuşesc eu cumva. Îl pun pe fereastră şi ȋl intorc spre lume. Îl chem cu gândurile şi cu forţa imaginaţiei. Trebuie să se lase ȋnduplecat să apară! Și uite că mai şi iese… ȋmi iese! După ploaie iese soarele. Aşa se zice. Și asa se ȋntamplă. Dar e mai frumoasă ploaia cu soare. E mai cu viaţă soarele ȋn orice. Soare şi ȋn furtună, soare şi ȋn viscol. Soare şi luni, şi joi şi ȋn fiecare weekend. Soare din zori şi până vine seara cât mai târziu. Soare pentru energici şi pentru somnoroşi. Soare ȋn plete aurii şi bucle brune sau cu reflexe de ciocolată. Pentru op...

A fost odată o fetiţă care voia să urce un munte. Nu trebuia să o facă, dar ar fi vrut. Muntele era cumva inaccesibil, iar ea ştia că i-ar fi dat bătăi de cap. Totuşi o chema prin ceva şi ea nu putea să ignore chemarea lui.   Părea comun muntele ăsta... banal... prin nimic altfel decât oricare alt munte. Dar ochii mici şi curioşi ȋl tot priveau şi se ȋntrebau:"Și dacă totuşi nu e doar aşa?!? Dacă totuşi acolo sus se ascunde ceva?!"   Să nu ȋncerce să ȋi atingă culmea, ea ar fi rămas un banal spectator din lume. În siguranţă şi comfort... dar banal şi atât. Și atunci poate ar fi lăsat un mister să se irosească şi poate ar fi chinuit-o regretul de a nu fi mers până la capăt. Să fi riscat... câte oare ar fi pierdut?!? Se gândea că e drum lung şi anevoios de străbătut. Că avea poate să se plictisească... sau să obosească. Să ajungă undeva spre vârf cu toate ȋmpotriva ei şi să renunţe tocmai când e aproape. (Oare ar fi ştiut când e aproape?!) Să vrea să o ia ȋnapoi, poate rănită s...

20  din 25 de oameni stau pe telefon… ȋntre 2 uşi ale unui vagon de metrou mediu plin. 3 din cei 5 fără accesoriu se uită ȋn gol ȋncruntaţi. Concluzia – 23 din 25 sȋnt ȋntr-un alt univers, fiecare ȋn al lui, şi nu dau semne că ar vrea să fie deranjaţi. E clar că nimeni nu vorbeşte cu nimeni. Mai mult de jumătate din cei cu telefon sȋnt conectaţi şi la căşti. Linie directă cu Marte, cu viitorul sau cu părerologii care le ştiu pe toate. 23 din 25 de oameni au haine ȋnchise la culoare (inclusiv eu), aproape toate negre. O fi de la iarnă şi frig, o fi că e mai practic aşa, o fi de la pilotul acţionat automat. Se potrivesc ȋn peisaj - drumul spre casă, pe final de zi, cu oboseala şi frustrările strânse bine, cu grija celor ce aşteaptă acasă, toate puse pe chipuri. Dar nu poate fi singurul scenariu. Sȋnt aproape toate vârstele acolo (ȋntre 15 şi 70), şi ȋn mod sigur nu toate sȋnt activate de aceleaşi mecanisme neuronale. Cred, ȋn principiu, că ne-am cam robotizat ȋnaintea roboţilor, că n...

Întotdeauna am crezut ȋn cuvinte. M-am folosit de ele şi când mi-a fost greu,  ş i când mi-a fost uşor. Le-am pus  ȋ n rânduri lungi  ş i pagini   ȋ ntregi  ȋ ntorcându-le după sufletul meu ca s ă  le dau sens  ş i s ă  le g ă sesc rost.   Îmi plac cuvintele... au puteri magice. Pentru mine sȋnt lumină  ş i  ȋ ntuneric, cer  ş i abis, zâmbete  ş i lacrimi, fericire  ş i durere... dar ȋntotdeauna adev ă r. Îmi sȋnt loiale  ş i le s ȋ nt la fel. Le respect  ş i nu le nedreptăţesc cu falsitate  ş i ipocrizie. Uneori ȋmi ies ascuţite... Îmi mai scap ă   ş i superficiale. Dar din minte mi se reflect ă  gânduri  ş i din inim ă  mi se revars ă  ceea ce simt... prin ele, prin cuvinte.   Nu  ş tiu de cuvintele altora. Știu de ale mele. Nu fac abuz de ele, nu le irosesc, nu le  ȋ mpart tuturor. Pentru c ă  sȋnt reale, sȋnt autentice  ş i pentru  c ă  tra...

Mai  ȋn  glumă, mai ȋn serios. Știi cum eşti? Ce ai vrea să fii? E uşor să recunoşti? Să accepţi şi să te accepţi? Uite provocare! RECE  sau  CALD ? Când ȋţi e frig, ai vrea să ȋţi fie cald, când ȋţi e cald, ai vrea să te răcoreşti. Mai bine să dârdâi decât să transpiri? Hehe! Nu e aşa simplu! Eu sȋnt oarecum rece. Ţin oamenii la distanţă. Fizic mai ales. La prima tentativă de apropiere, mă “activez”. Sȋnt alergică la verbul ăsta, ca fapt divers. Dar aş vrea să ȋmi iasă ţepii la propriu. Nu sȋnt gheţar. Dar clar mai degrabă RECE , nu CALD . Și să nu ȋmi fie frig niciodată! :))) DULCE  sau  ACRU ? Sau AMAR ? Sau ACID ? Clar nu DULCE  siropos! Excesul de zahăr dãuneazã… Neah! Iar e ȋnşelător! Viaţa fără zahăr nu mai are acelaşi gust… şi sens. Zahăr ȋn cafea, zahăr ȋn prăjitură, nicio zi fără prăjitură! Dar nu exces de dulcegăreli. Mă fac să mă simt ca un urs Grizzly căruia...

Nu cred că e de la Blue Monday. Poate că de la Monday, dar şi aşa…  (Și oricum nu ȋnţeleg ce le-a căşunat unora pe albastru!) Să ai 16-18 ani şi să stai cu privirea ȋn gol mai mult de 5 minute… că e luni sau oricare altă zi. Nu mă iau de hainele negre - adolescenţii urăsc culorile (şi cred ca ar dez-inventa pastelurile!). Dar ochii trişti nu ȋi pot accepta. Mai ales la Z si Alpha. Mai ales când poţi să fii şi să faci orice. Când eşti frumoasă natural şi nu sȋnt semne vizibile că ţi-ar lipsi ceva. Putem da vina pe sensibilitatea excesivă sau pe faptul că avem prea mult din orice şi o minte fragedă nu mai ştie ce să aleagă. Poate e lipsa vitaminei K post-iarnă sau nevoia de cafea (mai nou vârsta de consum a scăzut pe la 14 ani). Poate emoţia unui test, lipsa somnului sau o dietă drastică. Poate neintegrarea sau teama de abandon. Pot fi şi a, şi b, şi x, şi z sau poate să nu fie nimic. Până la urmă e greu să fii tânără ȋn ziua de azi… sau femeie… sau adolescent… sau trecut de prima ti...

Caut de multe ori să aflu cum trăiesc oamenii frumos. Și, deşi pare un clişeu sau poate un slogan de reclamă la cafea, oamenii trăiesc frumos simplu. Pot avea experienţe “bogate” ȋn hoteluri de lux din insule exotice sau testând maşini unice mai deştepte decât ar trebui să prevadă legea. Dar zilele obişnuite, modeste, simple aduc de obicei liniştea şi ȋmpăcarea. Eu una nu urc pe munţi să ȋmi limpezesc ideile. Dar ȋmi place mult să descopăr locuri chic unde să beau o cafea bună ȋn tihnă. Stau şi privesc oamenii din jur, de la celelalte mese, fără reţineri. Îi studiez şi mă pun singură pe gânduri. Pare ȋndrăzneţ, dar culmea e că oamenii care ȋmi plac mie nu pierd timpul să observe că sȋnt observaţi. Sau lor pur şi simplu nu le pasă. Nu plec ȋn lumea ȋndepartată unde nu mă simt ȋn siguranţă. (Plec ȋn cea mai apropiată. 😊) Dar călătoresc mult prin cărţi. Sȋnt peste tot şi pot să stau ore ȋn şir printre pagini. Citesc repede, citesc mult, citesc ȋn fiecare zi. Și nu termin niciodată că...

Sint mai  mult ca niciodata de parere ca nu conteaza atat de mult   cat   traiesti, cat conteaza   cum   traiesti. Cand ne e bine, vrem sa traim mult. Cand avem perspective si planuri de viitor care ne bucura si ne motiveaza, la fel. Si cand ne e greu, de foarte multe ori vrem timp sa putem sa indreptam, sa recuperam, sa ne revansam.  Vrem sa stapanim timpul si sa decidem noi cat sa il extindem. Dar il luam de bun si il tratam prost. Il irosim sau il administram superficial, fara sa ne gandim cat de mult valoreaza o ora, un minut, o secunda. Imi plac cursurile si cartile despre timp. Am citit si am ascultat zeci de idei. De fiecare data am avut revelatii si m-am minunat de cat de simplu as putea sa-mi modelez clipele sa para ca traiesc intr-o zi cat in trei. Dar in acelasi timp (iar “timp”) nu prea fac niciodata nimic. Pentru ca deprinderile vechi se schimba greu. Si pentru ca de multe ori nu vrem sa le inlocuim chiar daca spunem ca vrem. Si poate ca nici n...

Scrisul e terapie. Si pentru mine si pentru altii. Nu o spun eu, nu am inventat eu roata. E terapie… cu conditia sa nu iti fie lene. Si sa nu gandesti ca nu are rost. Ca scriitori sint multi, ca oricum nu dai altora sa citeasca. Ca s-au spus cam multe si cam aproape toate. Ca nu e timp, nu e prioritar, ca nu e necesar. Scrisul ocupa mintea. Si o descopera, o dezvolta. O provoaca si o face sa inteleaga. Scrisul educa. Chiar daca scrii pentru tine, chiar daca scrii neglijent, chiar daca nu tii cont de reguli. Cred ca te prinde si te face sa iti pese. Te face sa iti pese de tine si de ceea ce iese din mainile tale. Scrisul te leaga de ceilalti. Si daca scrii doar un jurnal, macar o data si tot simti nevoia sa dai cuiva sa citeasca. Scrii o pagina, revii asupra ei, intelegi mai bine, o completezi. Recitesti, aprofundezi si se face lumina. Apare sensul si apoi nevoia de confirmare. Si se construieste increderea – in tine, cu tine, cu cel caruia ii dai mai departe. Scrisul e noblete. Si dis...

…… - cartile, cartile, cartile! - mirosul de pagina noua si timpul printre rafturi intr-o librarie; - creioanele colorate; - declaratiile de iubire scrise de mana; - liliacul cu miros puternic; - sa te lasi purtat/a de inspiratie; - sa ai incredere in propriul instinct; - sa crezi, sa stii, sa speri; - sa cauti oameni fericiti; - sedintele anulate; - ceasurile Swatch; - inghetata de si cu fistic; - orasul gol… in weekend… vara… sau oricand.

Daca eu as avea azi cele mai mari, mai negandite si incredibile puteri si ti-as cere sa iti rostesti cea mai arzatoare dorinta, ce ai alege sa iti indeplinesc? Vrei sanatate, stiu. Dar nu e negociabila. E si nu e in puterea noastra sa o pastram. De multe ori ne scapa printre degete in aroganta noastra de a ne crede invincibili. Ti-as da sanatate absoluta, sa o ai si sa o traiesti cu intelepciune si bucurie. Vrei iubire, asa-i? Doar ca nu se cere, nu se pretinde, nu e garantata si nu ti-as putea-o promite nici Dumnezeu de-as fi. Ti-o dau oricum, neconditionat si fara termen de expirare. Sa iti faca bine, sa o multiplici, sa o dai mai departe. Vrei bunastare poate. Sa ai, sa poti, sa faci, sa nu iti lipseasca niciodata ceea ce ti-ai putea material dori. Da, daca as avea puterea, as darui oamenilor bogatie cat cuprinde. Ca in basme sa curga apa doar in aur. De-as fi convinsa ca ar si vindeca nefericirea si ar transforma Pamantul in Rai. Dar nu as risca sa irosesc o singura dorinta pe un “...

P rea multa agitatie pentru o zi de… ah, nu e luni, e joi! Oricum, ganduri multe, neliniste?! Nu isi gaseste locul intr-un metrou pe jumatate gol. Nu are telefon in mana, culmea! E clar ca o preocupa lucuri proprii. Ramane uitandu-se in gol. E loc mult de presupuneri… daca am putea citi in ochi! La 50+ are ghete cu funde si tinte. Pantaloni stransi pe picior. Ruj corai aprins ce depaseste putin conturul. Ochelarii ii fac ochii foarte mari. Chiar neobisnuit de mari. Indraznet de “prea” din toate… la 50+. Dar nu e ridicola, nu iese neaparat in evidenta. Desi se vede ca se straduieste sa fie vazuta. Incearca sa fie intr-un anumit fel si ii pasa cum se prezinta. Nelinistea pare ca vine din singuratate. Si nu si-ar dori sa ii tina companie. O vad imaginar razand tare, fortat, disperata sa se integreze, sa conteze. La 50+ nesiguranta doare. La orice varsta doare. Dar e mult mai bine cand nu renunti. Cand cauti in tine si in jur, cand incerci variante, chiar daca in prima instanta nu par potr...

Sa iti faci planuri… multe… tot timpul; - sa iti indeplinesti planurile… cat mai multe… tot timpul; - creioanele colorate; - sa chemi oameni dragi cu gandul, iar ei chiar sa iti iasa in cale; - sa incerci… uneori pana iese; - parfumul care ti se potriveste; - lucrurile asimetrice, imperfectiunile si cioburile care se lipesc; - ziua de azi si clipa lui “ACUM”; - cerul plin de stele si luna plina, mare si clara; - decolarile si aterizarile, sa pleci “spre” si sa ajungi mereu cu bine; - sa auzi melodia care iti place fix atunci cand ai nevoie; - verdele proaspat ca primavara; - sa iti faci timp pentru cine si ce conteaza; - curajul si increderea pentru a risca.

Dupa multe ezitari si stat pe ganduri, si indoieli si razgandeli, mi-am pus mainile sa faca! Unde au loc atatia, mai incap si eu mot!  Habar nu am ce vreau sa scriu, cum vreau sa fie, ce scop are, de unde si pana cand. Dar macar incep. Scurt si fara asteptari! Si cu mai multe greseli in mod sigur, pentru ca cei 10 ani si-au pus amprenta si asupra ochilor mei.  Sa (imi) fie cu folos!