My loyalty to me, myself and I

Se termină şi aprilie. Mă uit pe geam şi am impresia că e noiembrie. Aşa vreme mohorâtă! Partea bună e că a fost o lună plină (de activităţi, nu de vârcolaci). Am făcut multe şi din diverse domenii, ceea ce recomand ȋndeosebi celor care vor să ȋşi menţină tinereţea. O viaţă plină şi energică = secretul unei existenţe cu sens (reclamă inventată la antidepresive 😂 ) Partea mai puţin bună e că tot am impresia că nu am facut suficient. Sau nu suficient din cele pe care tot ȋmi promit să le pun ȋn grafic. Să nu mai spun că pe unele tot amân să le urnesc! Pentru o persoană care iubeşte organizarea, sȋnt monstruos de dezorganizată. Dar e ceva tare după ce treci de 45. Nu prea ȋţi mai pasă – de ce cred alţii, de ce spun alţii că trebuie. Vina nu se mai simte la fel, nici pentru ceea ce spui, nici pentru ceea ce faci (sau nu) faci. Energia se transformă din “Am de facut aia, aia şi aia.” ȋn “Da’ unde dau turcii?! Am chef să fac doar aia!”  Se pare  că am avut ceva chef de scri...

Ne ataşăm uneori de lucruri. Le dăm putere asupra noastră. Fie că ne sȋnt oferite cu anumite ocazii, fie că ni le cumpărăm ȋn anumite momente şi le păstrăm ca remindere a ceva, le mai ȋncărcăm şi cu simboluri şi le transformăm ȋn amulete, talismane, dovezi de afecţiune sau protectoare de relaţii (depinde şi de cât de supersitiţioşi sau siropoşi sȋntem). Le purtăm cu noi sau le folosim până ȋşi pierd şi strălucire şi tot, dar cu o ȋncărcătură emoţională care atârnă tot mai greu. Rareori sȋnt totuşi eterne. Cele mai multe rămân din ȋncăpăţânare, din nostalgie, de dragul vremurilor trecute şi pentru că unii dintre noi se despart foarte greu (ȋi mai ȋnţeleg un dram şi pe hoarderi). Dar, cum tot acolo ajungem, plasturele trebuie smuls dintr-o dată, astfel ȋncat, după durere, să vină vindecarea. (Cel puţin, dacă e ş ti ca mine şi ai nevoie de claritate, de ȋnceputuri şi şfârşituri determinate şi de direcţie ȋn ceea ce mai ai de parcurs). Dau un exemplu – am primit acum 10 ani o brăţară...

Cred din suflet că relaţiile pot fi vindecate.  Sau reparate. Și salvate.  Nu există relaţii perfecte, toate au fisuri şi crăpături, toate trec prin momente de strălucire şi prin clipe tulburi. Toate sȋnt elastice – ȋndepărtează uneori pentru ca, după o vreme, să reapropie cu forţă. Toate ne supun la provocări. Dar, ca ȋn Kintsugi, o relaţie deteriorată poate fi transformată ȋntr-una mai frumoasă şi mai valoroasă decât la ȋnceput, dacă ne implicăm sufletul şi mintea, dacă vrem şi cu sufletul, şi cu mintea. Chiar dacă uneori e dureros, să ȋntinzi mâna poate fi dovadă de maturitate, ȋnţelepciune şi recunostinţă. Pentru că, ȋn viaţă, de multe ori, lucrurile frumoase sau bune sȋnt destul de puţine si e păcat să le lăsăm să se piardă. E trist să le lăsăm fără răspuns. Pentru c ă, din nou, merit ă.  Și, oricum, ȋn nici un caz nu ne dorim regrete. E ȋn natura noastră să căutăm reciprocitate. Dar nu despre asta e vorba. Nu e ȋntotdeauna posibilă. Asta nu ȋnseamnă ȋnsă că noi ...

După cum reiese şi din postarea anterioară, eu sȋnt foarte ne-talentată la sport. Mă străduiesc să fac, să mă mişc, dar cel mai mult ȋmi doresc să nu ȋmi entorsez sau rup ceva. Performanţa o admir cu tărie, dar o las ȋn seama altora. Am avut perioade de-a lungul vieţii ȋn care am urmărit mult fotbalul autohton şi italian, gimnastica pentru c ă  aveam super gimnaste şi tenisul masculin (acolo am avut mai mereu câte un preferat). Mai un patinaj iarna, mai un ȋnot când s-a putut şi cam atât. Știam să comentez (mai ceva ca Ilie Dobre sau Sebastian Domozină – ăia de ȋi ascultam eu sâmbăta, ȋn anii 90, cu tataie la radio de răsuna toată curtea. Nu mai ştie nimeni de ei, dar au stabilit nişte recorduri la vremea lor.) Nu am fost ȋnsă niciodată ȋn tribune. Până ieri. La o aliniere de planete, s-a materializat şi chestia asta de o aveam ȋn cap de ceva vreme. Am mers la handbal feminin, sferturi de finală ȋn Liga Campionilor. Faza e că a şi fost cu victorie, deci cu mare bucurie. Și cu...

De ceva vreme m-am pufoşit. Tot zic asta de parcă repetatul obsesiv m-ar ajuta să topesc kilogramele! Nu e cazul, nu! Dau din gură şi să spun, şi să mănânc. Dar mă duc la sală! La ore cu instructor. Și pe cuvânt că sȋnt super bună la asta. Încep cu avânt ȋntotdeauna. Încălzirea nu durează mai mult de 5 minute, dar pun tot sufletul ca să fiu bine rodată. Apoi ȋncep fandările. Viaţa mea! Și stângul, şi dreptul, şi dă-i, şi luptă! Cum naiba ȋncă fac febră musculară de la ele, nu mă prind! Trecem la ceva ridicări de greută ţ i. Aici ȋmi exersez şi atenţia, şi concentrarea, să nu care cumva să ȋmi dau mâna peste cap sau să scap vreuna pe vreun degeţel. Și mai ȋmi pâraie şi cotul drept, zici că am un os care sare din ax ă , ptiu-ptiu-ptiu! Sus pe stepper! Și pe stânga, şi pe dreapta, şi cu greutate, şi fără, şi cu piciorul ȋnainte, şi cu piciorul ȋnapoi… doar ȋn cap nu, aia mai trebuia! Nu scap nici de tăvălire. Pe un covoraş, pe burtă sau pe spate… dinamic sau ȋn izometrie (pă...

Ziceam de Toshi… cum se grăbeşte el să se ducă pe scenarii care ȋi plac. (Cine ar putea să ȋl ȋnvinovăţească?!) M-a entuziasmat zilele trecute cu un motor pe care l-am văzut pe stradă. Mare, puternic, nervos. Toshi mă vedea pe el, cu haine de piele, şmecheră, arogantă, cum ȋl conduceam eu tacticos pe Straße , nu prea repede să aibă lumea timp să mă admire şi invidieze. Singură, fără ataşări şi ataşamente, sigură pe mine, eu una cu motocicleta… Pot să mai aberez aşa mult şi bine. Nu m-am gândit că m-ar costa mult o asemenea bijuterie sau că nici măcar nu am carnet de motor… Acolo eram! M-a trezit Pookie la realitate: “E prea grea aia pentru tine. Are motor ca de maşină.” “N-o stăpânesc?” “Nu. N-o vezi câtă e?” “Păi nici ăla de pe ea nu e mult mai gras decat mine. Nu mai sȋnt aşa de slabă!” “Păi nu de aia zic. Tre’ să fii ȋn stare să nu o trânteşti. Dacă o scapi pe picioare…” Da, mă daaaa! Bine că sȋnt eu neȋndemânatică! Sau cum s-o zice la “ȋndemânarea” de care ai nevoie m...

Ieri ȋn autobuz stăteam legumistic pe un scaun.  (La 6 seara eram şi varză, şi lăptucă şi orice plantă care stă şi atât.) Lângă mine se aşază o doamnă similară mie (ca vârstă) şi deloc similară mie (ca energie). Vorbea la telefon, aşa că am ridicat o sprânceană. Și plănuiam malefic ȋn gând să o fixez cu o privire urâtă dacă se apucă să bârfească vreo colegă de birou care stă la fumat toată ziua sau dacă ȋncepe să o dea pe soacră-sa la toţi răii. Și-a deschis gura! 😊 “ Si, claro ! Estoy pe drum. Te trimit la receta .” A ȋnchis, a butonat ceva, a sunat din nou. “ Te trimis una foto . Quieres que ma duc la Mega? O a Kaufland? Bien . Mai trebuie un litru de leche , por que uno mai e,  agua y cartofi. Y lo que  tú   quieres .   Sí , vin repede.” Era super simpatică! Accentul ăla spaniol dulce, un pic ap ăsat pe "r"-uri,  şi brambureala de cuvinte din două limbi. Seamănă ele, dar totuşi! Tot păsărească părea.  Ciudat! Mi-a p ărut r ău c ă a...

Am pus ȋn ultima vreme vreo câteva 5 kg. Pe fond emoţionalo-hormonal. Le-am pus eu pe unde le-am pus, să se vadă dacă tot am făcut o treabă, dar cred că am pus nişte gr ă simiţă şi pe creier. Că uneori nu mă mai ȋnţeleg cu el! Se ţine de prank-uri. Treaba e că sȋnt cam trulă-lulă. Știu, am mai zis asta. Dar una e să uit ce voiam să zic sau să caut tot timpul telefonul prin casă… sau ochelarii, şi alta e să fac lucruri cu efect şi afectare. Ca de exemplu: Primesc mesaj: “Azi (adică vineri) după muncă ai treabă? Poţi veni?” M-am gândit repede “Ah, cam am! Dar cum să fac?! Vreau să mă duc.” Trimit răspuns: “Fac o combinaţie şi vin!” (sau ceva de genul 😊 ) Culmea e că pe-asta am gândit-o repede, cu schemă, cu logică, cu “mut-o pe-aia!”, “suce ş te-o pe-ailaltă!”. Mă, şi ceas mi-a ie ş it! Și plecatul de la birou, şi alinierea cu programul de la metrou, şi să trec pe-acasă să nu ajung netrecută şi, mai ales, să ajung la destinaţie fix pe fix de fix la ora stabilită. De-o pregătea...

Mie ȋmi place mult baletul. Ca spectator, evident. Nu am avut niciodată cele necesare să ȋl practic (la vârsta la care ȋncep fetiţele să ȋşi pună tutu, eu eram o sferă… şi mama vedea clar ce are acasă!). Le-am ȋnscris ȋn schimb pe fete la cursuri. Ari avea 4 - 5 ani. La vârsta aia toate fetiţele erau mai degrabă haioase dec â t talentate. Pe la 3 ani şi jumătate (adică ȋntr-un septembrie) a ȋnceput şi Kitty. Daca tot stătea cu mine să aştepte timp de o oră de două ori pe săptămână… În punctul ăla haioşenia a ajuns pe cele mai ȋnalte culmi (am nişte film ă ri care te scot din orice neagră şi depresivă triste ţ e). Am invăţat să coafez cocuri la ceafă (am luat şi bureţi, şi agrafe, fixativ, plasă de păr), am cumpărat la perechi de cipici şi dresuri de m-am plictisit că picioarele cre ş teau şi una de la alta nu purtau. S-au oprit la ȋnceputul pandemiei. Au crescut şi la 9, respectiv 12 ani nu le-am mai convins să reia. Spre marea mea dezamăgire… şi mai ales a lui buni (Kit chiar are şi...

M-am apucat să citesc Codul bunelor maniere astăzi .  Cartea aia veche (deci un astăzi permanent), doar că revăzută şi adusă la zi ȋn 2015… când autoarea avea cam 80 de ani. Mamăăăăă!!! Am ȋnceput-o din curiozitate. Nu e greu de citit, sȋnt lucruri pe care eu le consider normale şi rezonabile. Ba chiar explicate să se ȋnţeleagă clar că există un motiv pentru care se face ȋntr-un fel şi nu altfel.   Doar că, ce să vezi?! Citind-o, m-au apucat nişte nervişori asa. Nişte bramburici pe la şira spinării pentru că aşa mă apucă pe mine când mă lovesc chestii revelatoare ȋn moalele capului. Pentru că… am eu aşa o simţire cum că această carte nu e citită fix de cei care ar trebui să o citească. Și nici măcar nu vorbim de fizica particulelor – quarci, bosoni, leptoni. Ci despre un comportament firesc, atent și decent. Despre o formă de respect față de ceilalți. Vorbim despre autocontrol și bun-simț, despre respect, educație și echilibru. Despre cum să nu vorbeşti prea tare, cum s...

… oricând ţi se răspunde ȋn 2 peri; … oricând eşti privit/ă de sus; … oricând eşti şantajat/ă emoţional; … oricând eşti minţit/ă ȋn faţă; … oricând ȋţi sȋnt ignorate limitele; … oricând ţi se transmite ideea că nu eşti de ajuns; … oricând ţi se spun răutăţi; … oricând alţii ȋţi spun că ştiu mai bine despre viaţa ta; … oricând afli, mai pe ocolite sau direct, că trebuie să fii sau nu ȋntr-un anumit fel; … oricând se fac presiuni să vezi lucrurile ȋn negru când tu le vezi gri; … oricând cineva te face să te simţi incomod, folosit/ă, umilit/ă; … oricând intuiţia ta ȋţi spune că nu eşti tratat/ă decent, civilizat, cu respect. Ritmul, acceptarea, iertarea, filtrele şi foarte multe dintre alegeri (aproape toate) sȋnt personale. Ale tale! Unice şi non-negociabile. Nu face rabat la ele!

Am terminat “Ce preţ are un nume”, roman ȋncadrat la secţiunea ficţiune istorică. Nu ştiu dacă mi-a plăcut sau nu.    Pe de-o parte, e bine scris. Împleteşte două poveşti desfăşurate la o distanţă de cam 400 de ani, dar are un fir coerent şi logic. Are personaje care au existat ȋn realitate (că de-aia e istoric), dar şi multe fapte care nu pot fi dovedite, care merg pe linia subţire ȋntre imaginar şi “chiar aşa s-a ȋntâmplat”. Teoretic poţi să crezi ce vrei. Personal ȋnsă, mi se pare că autoarea s-a implicat emoţional mult prea mult. Pe tot parcursul cărţii am simţit că Emilia Bassano avea numai calităţi, orice acţiune ȋi era justificată, iar talentul ȋi era până la cer. În timp ce Shakespeare “a fost cam derbedeu”. Adica e cam clar de-a cui parte trebuie să fim. Zice doamna Picoult ȋn Nota Autoarei: “Ceea ce m-a iritat (şi mi-a ramas ca un ghimpe ȋn creier) a fost faptul că Shakespare a creat unele dintre cele mai deştepte, ȋnverşunate şi protofeministe personaje din ...

Sau despre cât de repede trece timpul ȋn a doua jumătate a vieţii. Uneori mi se pare că ȋn viaţa mea sȋnt cuprinse mai multe vieţi. Cronologic vorbind, unele sȋnt foarte sau doar ȋndepărtate. Din unele ȋncă mai trag ponoasele, una sigur abia s-a ȋncheiat, iar cea prezentă e mereu de azi ȋncolo. Într-o măsură de cam 99% nu cred ȋn regrete. Există ȋnsă câteva decizii pe care le-am văzut drept proaste din momentul ȋn care le-am luat. Și au fost proaste! Să mă laud acum că aş face altfel dacă aş da caseta ȋnapoi? Poate ȋn anumite situaţii da, dar, din nou, 99% din deciziile proaste cred că ar rămâne proaste oricâte şanse mi s-ar da. Pentru că mi se pare că aşa trebuia să le iau – să ajung ȋn anumite puncte, să ȋnvăţ anumite lecţii, să influenţez până la urmă vieţile altora. Când aveam până ȋn 10 ani, ȋmi imaginam că sȋnt un fel de maşinărie pe care pot să o scot din priză dacă se ȋntâmpla ceva ce nu ȋmi plăcea (lucruri mai importante, nu toate fleacurile). Scosul ăsta din priză ȋnsem...

… mamele care ȋşi pupă copiii pe buze; … oamenii care ţipă ȋn telefon pe stradă… sau ȋn autobuz… sau ȋn metrou; … oamenii care vorbesc pe video la telefon pe stradă… sau ȋn autobuz… sau ȋn metrou; … (oamenii care vorbesc la cască wireless pe stradă… sau ȋn autobuz… sau ȋn metrou… ăştia nu ma enervează, dar ȋmi iau mereu  scam  că primul gând e că sȋnt duşi cu pluta); … oamenii care te ȋntreabă ce ai mâncat… şi nu sȋnt mame care ȋşi ȋntreabă copiii ca să aibă de ce să ȋi certe… sau soţii care nici astea nu ştiu de ce ȋntreabă pentru că orice soţ sănătos la cap răspunde oricum “ce mi-ai gătit tu, iubita”; … oamenii care strănută la liber ales (şi individual compus) fără nicio intenţie să ȋi protejeze pe ceilalţi cât de cât de asaltul microbilor lor  atreidezi ; … oamenii care ȋţi suflă ȋn ceafă la casa de marcat, mai ales dacă ȋţi scanezi produsele pe cont propriu... se urcă pe tine aproape la propriu şi eu simt c ă  mă ia cu  croncobarbizauri...

Nu e simplu și nu e pentru reclamă.​  E pentru mine, s ă m ă confrunt eu cu mine. Cu cearc ăne, riduri   și tot ce mai am. Pozele astea ascund totu și   bine  ni ște lucuri.

E titlul unei cărți. Am descoperit-o pe Mélissa da Costa de curând. Am citit întâi “Tot albastrul cerului”, apoi “Zilele ce vor veni” și abia am terminat “Un soi de fericire”.  E franțuzoaică, deși nu pare după nume. (Mai nou, pare-se, am o pasiune pentru scriitoare franceze și filme spaniole. O fi spiritul latin mai sentimental de vină.) Scrie despre viață. Îmi place că spune povești. Credibile. Care oricând pot fi reale. Despre încercări și suferințe, dar și despre speranță. Cum e în viață.  E atentă la detalii şi sensibilă. Nu există perfecţiune la personajele ei şi nici finaluri complet fericite, dar sȋnt şanse şi uşi deschise şi posibilitatea ca ele să meargă mai departe atâta vreme cât nu renunţă la viaţă. 

Am văzut piesa la Naţional. Spectacol găzduit, cum zic ei. Oana Pellea şi Marius Manole singurii actori. Impresionant! O ador pe Oana Pellea şi ȋl iubesc pe Marius Manole! Atât de mult talent şi energie! Două ore şi jumătate fără pauză. Am râs şi am plâns şi aproape că nu am respirat. Mă aşteptam să fie bun, dar mi-a ȋntrecut aşteptările. Știu că rolul mamei a fost jucat şi de Olga Tudorache acum ceva ani. Nu am apucat să o văd, sigur a fost magistrală. Dar şi Oana… se transformă, aproape că nu o recunoşti. E tristă piesa, dureroasă chiar. În prima parte multe replici savuroase, râzi din suflet. Apoi, pe măsură ce se desfăşoară, te cam prinzi spre ce se ȋndreaptă, ȋnţelegi că sȋnt multe lucuri care ies la suprafaţă şi râsul devine amar. M-a atins şi partea cu scrisul. Alfredo e scriitor. Nu pare să scrie mare lucru, dar spune la un moment dat că scrisul e o formă de vindecare. Și, atâta vreme cât ȋncearcă să creeze ceva, sub orice formă, pare să ȋl ajute. În final ȋnsă, rănile ...

Și pe-asta am auzit-o undeva. Sau am citit-o… Una din două. Adicătelea, atunci când eşti respins/ă sau simţi că nu mai eşti dorit/ă, ceva ȋn tine se schimbă. Și pare că nu puţin. Prima reacţie: ha??? Apoi am tot frământat-o. Să fie aşa?! Cu traume, cu ciudă, cu bâzdâci care te-apucă pentru că e clar cu suferinţă?! Cam da. Am constatat, pe pielea mea, că da. (Că doar nu ȋmi dau eu cu părerea de pielea altora! 😊 ) Sȋnt fazele alea: uimire, negare, supărare, furie, neputinţă. Până ajungi la acceptare, te transformi un pic chimic. Pentru că ţi se tulbură creierul, iar creierul dictează tot. Și nu, nu prea ȋl păcălim noi pe el, ne păcăleşte el pe noi. Nu toată lumea reacţionează la fel. Mai depinde şi de context, niciodată nu sȋnt două situaţii fix la fel. Dar, şi dacă o ȋncasăm fără să ripostăm, şi dacă exagerăm, şi dacă ȋnţelegem cumva, şi dacă habar nu avem de ce, sentimentul de respingere ne sapă. Poate c ă  anticipăm ce urmează să se ȋntâmple şi ne preg ă tim un pic (sit...

Spun cercetătorii (şi ăia britanici, şi ăia de la Harvard, şi neurostiinţa şi cine-o mai fi) că e foarte important ȋn viaţă să ai o viziune. Nu din aia cu halcucinaţii , cum avea Ari pe la 4 ani (sau poate Kit că nu mai ştiu exact), ci aia ȋn care ȋţi imaginezi cum ai vrea şi unde ai vrea să fii pe termen mai scurt sau mai lung (deci da, tot un fel de halcucinaţie ). Viziunea mea e “să mor tânără la o vârstă ȋnaintată”. Formularea nu ȋmi aparţine, am auzit-o exprimată de curând chiar aşa, dar e fix ce aş fi vrut eu să spun, doar că nu ȋmi găseam cuvintele relevante. Nu vrea asta toată lumea? Sub o formă sau alta, probabil că da. Dar mie mi se pare că e un lucru foarte greu de realizat. Vârsta ȋnaintată unii o mai apucă. Mintea prezentă şi corpul ȋn putere la 80 de ani ȋnsă… Ar fi rezultatul unor investiţii de-o viaţă ȋntreagă – ce mâncăm, ce bem, cât dormim, cât ne stresăm, cât ne mi ş căm, cât socializăm, cât ne antrenăm creierul, ce prioritizăm, ce oameni păstrăm aproape, ce li...