My loyalty to me, myself and I

Știţi expresia “ai numai filme ȋn cap”?  Ce credeţi? Am aflat acum două zile, de la o persoană foarte competentă, că avem pe bune. Da, da! Nu fac mişto. Chiar avem filme ȋn cap, ȋn continuu, fie că vrem, fie că nu, pentru că aşa funcţionează creierul. Dumnealui, zice neuroştiinţa, e o maşinărie care face predicţii despre viitor. Să v ă  explic (ce-am ȋnţeles, cu menţiunea că s-ar putea să bat şi campii pentru că treaba e complicată şi, cică, nici n-ar trebui să ȋnţelegem din prima)! În tărtăcuţa fiecăruia/fiecăreia dintre noi există nişte pachete de date. Avem un fel de server la purtător. Un pachet din ăsta reprezintă o situaţie pe care am trăit-o cu tot ce a avut ea ȋnglobat – context, miză, acţiunea necesară pentru a ajunge la miză, efortul de care e nevoie pentru asta. Noi interpretăm lumea ȋn funcţie de experienţele noastre anterioare, chestie de bun-simţ de altfel. Și nu facem nimic fără miză. Când nu facem nimic, ȋnseamnă că nu ne pasă. Zero! Nada! Și mi se pare...

💚 Brain fog – 99% Oboseală – 73,2% Apatie (super lipsă de chef) – 89% Agitaţie (ȋn oboseală) – 49% Iritare – 45% Furie – 13,13% Disimulare – 100%

💓" Sȋnt oameni doar pentru o zi Și sȋnt pentru mai multe. Sȋnt oameni ce pot auzi Și sȋnt ce ştiu s-asculte. Unii vin pentru a pleca, Alţii pentru a-ţi curge-n vene. E timpul când e timpul, doar aşa, Nici mai târziu, nici mai devreme."  💓

Sufăr de ceva vreme de o boală. Pentru unii nu e o surpriză. Se numește pantofită . E o dependență. Gravă! Și costisitoare. Foarte! Știu, sună şi rău, dar asta e situaţia. Sufăr după pantofi din orice categorie, dar diagnosticul e mai specializat (dacă o exista așa ceva). Dacă aș spune câte perechi de adidași/teniși am, s-ar înțelege clar care e durerea. Și nu se compară neam nici cu cea mai aprigă durere de cap, de stomac, de genunchi sau alte câteva. Pentru că nu trece, bro! Pastile nu există, iar terapia e pistol cu apă. Nu am fost mereu așa. Adică am mai avut derapaje și în tinerețe, dar nu atât de acut. Mă potoleam după 2-3 perechi cumpărate şi le ȋncălţam până la epuizare – a lor și a mea. Și vezi că eu port frumos! Dacă am renunţat vreodată la vreo pereche, a fost de plictiseală… și pentru că, din 2009 până ȋn 2013, mi-a crescut piciorul cu un număr. Cu alte cuvinte, e evident că eu sȋnt om de cursă lungă.   În ultimii vreo 3 ani m-am ţăcănit și mai tare. Sau cr...

Am dat mai devreme peste o postare pe Instagram. Cont public, vreo 60k urmăritori (habar n-am ce ȋnseamnă, da’s mulţi). Se laudă că a creat o comunitate, că oamenii ei (ai comunităţii) ȋnvaţă cum să trăiască ȋn armonie, cu ei, cu alţii, cu natura, cu ce-o mai fi. (Parcă şi simţeam vibraţiile ȋn timp ce citeam.) Postarea, aşadar. Despre obiceiuri care ne fac, ȋn timp, mai săraci. Listă atotcuprinzătoare. Începe cu “păstrezi pe pat cearşafuri murdare sau rupte”. Eu mă gândesc că, dacă le păstrezi astfel, fie eşti deja sărac (ceea ce nu cred că cineva alege voluntar şi nici nu e o ruşine decât dacă refuzi categoric să munceşti), fie eşti nesimţit, direct si fără menajamente, că altfel de ce ai dormi pe o lenjerie murdară?! Dacă laşi pantofii chiar la uşa principală, se pare că şi aşa te califici. Dar ce-ar fi de făcut? Îi ducem ȋn mijlocul sufrageriei? Îi aşezăm sub masa din bucătărie? Sau se pune ca uşă principală uşa de la bloc? E de rău ca femeile să ȋşi prindă părul ȋn timp ...

Urc în metrou la 8 dimineaţa. Dacă la ȋnceput de săptămână am ceva energie, joia să nu cereţi nimic de la mine! Nada! Nu stau în uşă, că nu-s aşa neam-prost, dar o ţin aproape să nu am dificultăţi să cobor la prima. Și alţii fac la fel ca mine, deci strângem de-o echipă de divizie C. Domnul de mână trenul mai zăboveşte un pic (o fi văzut şi el vreo cunoştinţă). Călătorii aşteaptă cuminţi, cu ochii în telefoane… că unde s-ar grăbi aşa de cu dimineaţa?! O doamnă destul de corporatistă se opreşte pe peron ( ştiu, cacofonie)  în dreptul uşii. Întreabă natural: “M3?” Linişte! Jucăm avioane? Cap direct, doborât! Ne uităm unii la alţii, noi ăştia deja hotărâţi. “Dristor”, zic. Și ea urcă. Uşile închizându-i-se derrière . Evident Dristor nu e M3! Dar cine să ştie? Cine zice că se urcă în M1 sau că ia M2 până la Tudor Arghezi? Apropos, ştiaţi că M5 are culoarea mov? S-a apucat să studieze harta lipită lângă geam. Uitându-mă si eu, îi spun: “Nu e bine, nu?” “Nu e. Cobor.” ...

Cred că am 576 de mușchi numai pe picioare.  Îi simt acum pe toți! Încă pulsează, deși am terminat antrenamentul de jumătate de oră.  Sînt fericită că îi am, cum să nu?! Dar așa de greu se mențin! Așa de greu se înțepenesc să nu mai fie fle ș căiți și să nu mai dârdâie ca o piftie! Sau e foarte greu pentru mine, cea cu doctorat în lene. Niciodată nu mi-a plăcut să fac sport. Niciodată! Trag de mine ca de plastilină şi tot d-aia mă las greu. Și muşchii mei se revoltă pentru că au certitudinea că se aleg cu febră (ca ȋn 105% din cazuri). Dar nu ȋi bag ȋn seamă. Vreau să ȋi definesc. Campioni mondiali ȋi fac! O să caut pe Shein nişte markere permanente.

Mă plâng că nu slăbesc, mă duc la sală să ȋmi dau sufletul pe-acolo…  Ș i vine Iri cu o chestie din asta: Nu, exclus! Nimeni niciodată nicicum sub nicio formă şi nici cu tăria celui mai determinat zeu nu are cum să se abţină! Lasă cum arată! Că nu de la privit am eu posterior a la J Lo (da, da, da, la tonifiere mă gândeam şi eu!). Gustul! Gustul e ceva de speriat! Iei linguriţă după linguriţă şi simţi că nu mai poţi, dar mai respiri o dată şi apoi iar iei, mai deschizi un nasture şi zici că mai iei una şi gata, te simţi vinovat/ă pentru copiii din Africa, ăia de mor mereu de foame, şi zici că e mai mare păcatul să laşi ceva ȋn farfurie. Bro, şi Iri taie porţii generoase! Și dă şi la pachet! Cât de des face? Păi cu fiecare ocazie, mai mică sau mai mare. Nu aceeaşi minunăţie, ba chiar după preferinţe. Răsfăţ! Și deja arongănţeală la noi că ne-am ȋnvăţat cu nărav şi nu concepem să nu testăm ceva lunar - ȋn ianuarie de vreo 3 ori, ȋn februarie de alte 2, martie mai slăbuţ, dar recu...

*lecţie pentru fetele mele Cel mai tare ne dezamăgesc oamenii pe care ȋi iubim cel mai mult. Că aşa au ei putere asupra noastră. (Zic să vă aşteptaţi la aşa ceva.) Declarativ, nimeni nu ne datorează nimic şi noi nu datorăm nimic nim ă nui. Altfel spus, ne dezamăgesc ȋn fapt aşteptările noastre pentru că ȋi vedem pe ceilalţi ȋn funcţie de ce ne dorim sau avem nevoie. Cine e de vină că prindem drag de câte cineva şi apoi ȋl poleim şi ȋi extrapolăm calităţile pe care abia le are?! Cinstit vorbind, oamenii au şi defecte, şi minusuri, şi zile mai rele, şi proastă inspiraţie, iar chimia are uneori reacţii efervescente (ȋn sens pozitiv sau negativ). Concomitent, există sau nu deschiderea de a ierta, de a trece peste lucruri, de a le da o mică importanţă sau de a le caşalota (= a le da dimensiuni de caşalot, scorneală spontană). Tot la propriile damblale ajungem. Și pentru că, ce să vedeţi?!, rareori prindem drag fix de cine ar trebui. În realitate, iubirea e iraţională. Puteţi inves...

Am zis de mai multe ori că mie nu ȋmi mai plac oamenii. Am zis-o cu voce tare – unii nu m-au crezut, unii s-au uitat lung, probabil (sigur) mi-am luat şi ceva hate . Dar recunosc că am zis (şi-o să mai zic) şi că e cam extrem şi discriminant. Și nu e corect faţă de chiar toată lumea. Sȋnt de acord şi că o astfel de declaraţie mă califică drept răutăcioasă şi frustrată. Ma gândesc că ocazional sȋnt şi a ş a. Pe de altă parte ȋnsă, mă rezum la a zice. Bombăn şi at â t. Nu spun nimic cu intenţii negative. Nu acţionez nicicum, doar mă descarc uneori când văd că oamenii fac lucruri pe care nu ar trebui să le facă. Cu toţii avem antipatii. Nu-mi ziceţi că există cineva care să placă pe oricine, oricând şi ȋn orice condiţii! Poate că buna-creştere ne opreşte ȋn general să declarăm tare şi clar care sȋnt persoanele care nu ne intră nici cu lămâie, nici cu pastile anti-greaţă. E şi cazul, să ne ţinem gura este mai mereu o decizie strategică necesară pentru sănătatea noastră psihică şi p...

Îmi plac începuturile. Îmi place că vin cu șanse și speranțe. Cu energie bună.   Îmi place că aduc mereu un alt capitol și că nasc și curiozitatea despre ce va fi să fie.  Îmi place ca 1 e chiar 1. Unic. Că doi oameni, două lucruri, două trăiri nu-s niciodată la fel, și identice de-ar fi. 1 înseamnă că, de fapt, identic nu există, așa cum nu există perfect, complet și absolut. Mereu e măcar un 0,00001% de altfel sau altceva. Îmi place că 1 implică că fiecare om are locul său și rolul propriu în sufletul și în mintea cuiva. El singur în cămăruța sa (unii ocupă o aortă și bravo loc că e așa 🫀). Îmi place că după 1 poate urma orice. Inclusiv infinitul. Sau mai ales infinitul. Îmi place că 1 pornește, începe, dă impulsul și avântul și că apoi… cerul (nu) e limita.  Îmi place că 1 lângă 1 nu înseamnă 2. Ci echilibru, susținere și că undeva, cumva, întotdeauna, există și perechea ta.