My loyalty to me, myself and I

💚 Brain fog – 99% Oboseală – 73,2% Apatie (super lipsă de chef) – 89% Agitaţie (ȋn oboseală) – 49% Iritare – 45% Furie – 13,13% Disimulare – 100%

💓" Sȋnt oameni doar pentru o zi Și sȋnt pentru mai multe. Sȋnt oameni ce pot auzi Și sȋnt ce ştiu s-asculte. Unii vin pentru a pleca, Alţii pentru a-ţi curge-n vene. E timpul când e timpul, doar aşa, Nici mai târziu, nici mai devreme."  💓

Sufăr de ceva vreme de o boală. Pentru unii nu e o surpriză. Se numește pantofită . E o dependență. Gravă! Și costisitoare. Foarte! Știu, sună şi rău, dar asta e situaţia. Sufăr după pantofi din orice categorie, dar diagnosticul e mai specializat (dacă o exista așa ceva). Dacă aș spune câte perechi de adidași/teniși am, s-ar înțelege clar care e durerea. Și nu se compară neam nici cu cea mai aprigă durere de cap, de stomac, de genunchi sau alte câteva. Pentru că nu trece, bro! Pastile nu există, iar terapia e pistol cu apă. Nu am fost mereu așa. Adică am mai avut derapaje și în tinerețe, dar nu atât de acut. Mă potoleam după 2-3 perechi cumpărate şi le ȋncălţam până la epuizare – a lor și a mea. Și vezi că eu port frumos! Dacă am renunţat vreodată la vreo pereche, a fost de plictiseală… și pentru că, din 2009 până ȋn 2013, mi-a crescut piciorul cu un număr. Cu alte cuvinte, e evident că eu sȋnt om de cursă lungă.   În ultimii vreo 3 ani m-am ţăcănit și mai tare. Sau cr...

Am dat mai devreme peste o postare pe Instagram. Cont public, vreo 60k urmăritori (habar n-am ce ȋnseamnă, da’s mulţi). Se laudă că a creat o comunitate, că oamenii ei (ai comunităţii) ȋnvaţă cum să trăiască ȋn armonie, cu ei, cu alţii, cu natura, cu ce-o mai fi. (Parcă şi simţeam vibraţiile ȋn timp ce citeam.) Postarea, aşadar. Despre obiceiuri care ne fac, ȋn timp, mai săraci. Listă atotcuprinzătoare. Începe cu “păstrezi pe pat cearşafuri murdare sau rupte”. Eu mă gândesc că, dacă le păstrezi astfel, fie eşti deja sărac (ceea ce nu cred că cineva alege voluntar şi nici nu e o ruşine decât dacă refuzi categoric să munceşti), fie eşti nesimţit, direct si fără menajamente, că altfel de ce ai dormi pe o lenjerie murdară?! Dacă laşi pantofii chiar la uşa principală, se pare că şi aşa te califici. Dar ce-ar fi de făcut? Îi ducem ȋn mijlocul sufrageriei? Îi aşezăm sub masa din bucătărie? Sau se pune ca uşă principală uşa de la bloc? E de rău ca femeile să ȋşi prindă părul ȋn timp ...

Urc în metrou la 8 dimineaţa. Dacă la ȋnceput de săptămână am ceva energie, joia să nu cereţi nimic de la mine! Nada! Nu stau în uşă, că nu-s aşa neam-prost, dar o ţin aproape să nu am dificultăţi să cobor la prima. Și alţii fac la fel ca mine, deci strângem de-o echipă de divizie C. Domnul de mână trenul mai zăboveşte un pic (o fi văzut şi el vreo cunoştinţă). Călătorii aşteaptă cuminţi, cu ochii în telefoane… că unde s-ar grăbi aşa de cu dimineaţa?! O doamnă destul de corporatistă se opreşte pe peron ( ştiu, cacofonie)  în dreptul uşii. Întreabă natural: “M3?” Linişte! Jucăm avioane? Cap direct, doborât! Ne uităm unii la alţii, noi ăştia deja hotărâţi. “Dristor”, zic. Și ea urcă. Uşile închizându-i-se derrière . Evident Dristor nu e M3! Dar cine să ştie? Cine zice că se urcă în M1 sau că ia M2 până la Tudor Arghezi? Apropos, ştiaţi că M5 are culoarea mov? S-a apucat să studieze harta lipită lângă geam. Uitându-mă si eu, îi spun: “Nu e bine, nu?” “Nu e. Cobor.” ...

Cred că am 576 de mușchi numai pe picioare.  Îi simt acum pe toți! Încă pulsează, deși am terminat antrenamentul de jumătate de oră.  Sînt fericită că îi am, cum să nu?! Dar așa de greu se mențin! Așa de greu se înțepenesc să nu mai fie fle ș căiți și să nu mai dârdâie ca o piftie! Sau e foarte greu pentru mine, cea cu doctorat în lene. Niciodată nu mi-a plăcut să fac sport. Niciodată! Trag de mine ca de plastilină şi tot d-aia mă las greu. Și muşchii mei se revoltă pentru că au certitudinea că se aleg cu febră (ca ȋn 105% din cazuri). Dar nu ȋi bag ȋn seamă. Vreau să ȋi definesc. Campioni mondiali ȋi fac! O să caut pe Shein nişte markere permanente.

Mă plâng că nu slăbesc, mă duc la sală să ȋmi dau sufletul pe-acolo…  Ș i vine Iri cu o chestie din asta: Nu, exclus! Nimeni niciodată nicicum sub nicio formă şi nici cu tăria celui mai determinat zeu nu are cum să se abţină! Lasă cum arată! Că nu de la privit am eu posterior a la J Lo (da, da, da, la tonifiere mă gândeam şi eu!). Gustul! Gustul e ceva de speriat! Iei linguriţă după linguriţă şi simţi că nu mai poţi, dar mai respiri o dată şi apoi iar iei, mai deschizi un nasture şi zici că mai iei una şi gata, te simţi vinovat/ă pentru copiii din Africa, ăia de mor mereu de foame, şi zici că e mai mare păcatul să laşi ceva ȋn farfurie. Bro, şi Iri taie porţii generoase! Și dă şi la pachet! Cât de des face? Păi cu fiecare ocazie, mai mică sau mai mare. Nu aceeaşi minunăţie, ba chiar după preferinţe. Răsfăţ! Și deja arongănţeală la noi că ne-am ȋnvăţat cu nărav şi nu concepem să nu testăm ceva lunar - ȋn ianuarie de vreo 3 ori, ȋn februarie de alte 2, martie mai slăbuţ, dar recu...

*lecţie pentru fetele mele Cel mai tare ne dezamăgesc oamenii pe care ȋi iubim cel mai mult. Că aşa au ei putere asupra noastră. (Zic să vă aşteptaţi la aşa ceva.) Declarativ, nimeni nu ne datorează nimic şi noi nu datorăm nimic nim ă nui. Altfel spus, ne dezamăgesc ȋn fapt aşteptările noastre pentru că ȋi vedem pe ceilalţi ȋn funcţie de ce ne dorim sau avem nevoie. Cine e de vină că prindem drag de câte cineva şi apoi ȋl poleim şi ȋi extrapolăm calităţile pe care abia le are?! Cinstit vorbind, oamenii au şi defecte, şi minusuri, şi zile mai rele, şi proastă inspiraţie, iar chimia are uneori reacţii efervescente (ȋn sens pozitiv sau negativ). Concomitent, există sau nu deschiderea de a ierta, de a trece peste lucruri, de a le da o mică importanţă sau de a le caşalota (= a le da dimensiuni de caşalot, scorneală spontană). Tot la propriile damblale ajungem. Și pentru că, ce să vedeţi?!, rareori prindem drag fix de cine ar trebui. În realitate, iubirea e iraţională. Puteţi inves...

Am zis de mai multe ori că mie nu ȋmi mai plac oamenii. Am zis-o cu voce tare – unii nu m-au crezut, unii s-au uitat lung, probabil (sigur) mi-am luat şi ceva hate . Dar recunosc că am zis (şi-o să mai zic) şi că e cam extrem şi discriminant. Și nu e corect faţă de chiar toată lumea. Sȋnt de acord şi că o astfel de declaraţie mă califică drept răutăcioasă şi frustrată. Ma gândesc că ocazional sȋnt şi a ş a. Pe de altă parte ȋnsă, mă rezum la a zice. Bombăn şi at â t. Nu spun nimic cu intenţii negative. Nu acţionez nicicum, doar mă descarc uneori când văd că oamenii fac lucruri pe care nu ar trebui să le facă. Cu toţii avem antipatii. Nu-mi ziceţi că există cineva care să placă pe oricine, oricând şi ȋn orice condiţii! Poate că buna-creştere ne opreşte ȋn general să declarăm tare şi clar care sȋnt persoanele care nu ne intră nici cu lămâie, nici cu pastile anti-greaţă. E şi cazul, să ne ţinem gura este mai mereu o decizie strategică necesară pentru sănătatea noastră psihică şi p...

Îmi plac începuturile. Îmi place că vin cu șanse și speranțe. Cu energie bună.   Îmi place că aduc mereu un alt capitol și că nasc și curiozitatea despre ce va fi să fie.  Îmi place ca 1 e chiar 1. Unic. Că doi oameni, două lucruri, două trăiri nu-s niciodată la fel, și identice de-ar fi. 1 înseamnă că, de fapt, identic nu există, așa cum nu există perfect, complet și absolut. Mereu e măcar un 0,00001% de altfel sau altceva. Îmi place că 1 implică că fiecare om are locul său și rolul propriu în sufletul și în mintea cuiva. El singur în cămăruța sa (unii ocupă o aortă și bravo loc că e așa 🫀). Îmi place că după 1 poate urma orice. Inclusiv infinitul. Sau mai ales infinitul. Îmi place că 1 pornește, începe, dă impulsul și avântul și că apoi… cerul (nu) e limita.  Îmi place că 1 lângă 1 nu înseamnă 2. Ci echilibru, susținere și că undeva, cumva, întotdeauna, există și perechea ta.

Se termină şi aprilie. Mă uit pe geam şi am impresia că e noiembrie. Aşa vreme mohorâtă! Partea bună e că a fost o lună plină (de activităţi, nu de vârcolaci). Am făcut multe şi din diverse domenii, ceea ce recomand ȋndeosebi celor care vor să ȋşi menţină tinereţea. O viaţă plină şi energică = secretul unei existenţe cu sens (reclamă inventată la antidepresive 😂 ) Partea mai puţin bună e că tot am impresia că nu am facut suficient. Sau nu suficient din cele pe care tot ȋmi promit să le pun ȋn grafic. Să nu mai spun că pe unele tot amân să le urnesc! Pentru o persoană care iubeşte organizarea, sȋnt monstruos de dezorganizată. Dar e ceva tare după ce treci de 45. Nu prea ȋţi mai pasă – de ce cred alţii, de ce spun alţii că trebuie. Vina nu se mai simte la fel, nici pentru ceea ce spui, nici pentru ceea ce faci (sau nu) faci. Energia se transformă din “Am de facut aia, aia şi aia.” ȋn “Da’ unde dau turcii?! Am chef să fac doar aia!”  Se pare  că am avut ceva chef de scri...

Ne ataşăm uneori de lucruri. Le dăm putere asupra noastră. Fie că ne sȋnt oferite cu anumite ocazii, fie că ni le cumpărăm ȋn anumite momente şi le păstrăm ca remindere a ceva, le mai ȋncărcăm şi cu simboluri şi le transformăm ȋn amulete, talismane, dovezi de afecţiune sau protectoare de relaţii (depinde şi de cât de supersitiţioşi sau siropoşi sȋntem). Le purtăm cu noi sau le folosim până ȋşi pierd şi strălucire şi tot, dar cu o ȋncărcătură emoţională care atârnă tot mai greu. Rareori sȋnt totuşi eterne. Cele mai multe rămân din ȋncăpăţânare, din nostalgie, de dragul vremurilor trecute şi pentru că unii dintre noi se despart foarte greu (ȋi mai ȋnţeleg un dram şi pe hoarderi). Dar, cum tot acolo ajungem, plasturele trebuie smuls dintr-o dată, astfel ȋncat, după durere, să vină vindecarea. (Cel puţin, dacă e ş ti ca mine şi ai nevoie de claritate, de ȋnceputuri şi şfârşituri determinate şi de direcţie ȋn ceea ce mai ai de parcurs). Dau un exemplu – am primit acum 10 ani o brăţară...

Cred din suflet că relaţiile pot fi vindecate.  Sau reparate. Și salvate.  Nu există relaţii perfecte, toate au fisuri şi crăpături, toate trec prin momente de strălucire şi prin clipe tulburi. Toate sȋnt elastice – ȋndepărtează uneori pentru ca, după o vreme, să reapropie cu forţă. Toate ne supun la provocări. Dar, ca ȋn Kintsugi, o relaţie deteriorată poate fi transformată ȋntr-una mai frumoasă şi mai valoroasă decât la ȋnceput, dacă ne implicăm sufletul şi mintea, dacă vrem şi cu sufletul, şi cu mintea. Chiar dacă uneori e dureros, să ȋntinzi mâna poate fi dovadă de maturitate, ȋnţelepciune şi recunostinţă. Pentru că, ȋn viaţă, de multe ori, lucrurile frumoase sau bune sȋnt destul de puţine si e păcat să le lăsăm să se piardă. E trist să le lăsăm fără răspuns. Pentru c ă, din nou, merit ă.  Și, oricum, ȋn nici un caz nu ne dorim regrete. E ȋn natura noastră să căutăm reciprocitate. Dar nu despre asta e vorba. Nu e ȋntotdeauna posibilă. Asta nu ȋnseamnă ȋnsă că noi ...

După cum reiese şi din postarea anterioară, eu sȋnt foarte ne-talentată la sport. Mă străduiesc să fac, să mă mişc, dar cel mai mult ȋmi doresc să nu ȋmi entorsez sau rup ceva. Performanţa o admir cu tărie, dar o las ȋn seama altora. Am avut perioade de-a lungul vieţii ȋn care am urmărit mult fotbalul autohton şi italian, gimnastica pentru c ă  aveam super gimnaste şi tenisul masculin (acolo am avut mai mereu câte un preferat). Mai un patinaj iarna, mai un ȋnot când s-a putut şi cam atât. Știam să comentez (mai ceva ca Ilie Dobre sau Sebastian Domozină – ăia de ȋi ascultam eu sâmbăta, ȋn anii 90, cu tataie la radio de răsuna toată curtea. Nu mai ştie nimeni de ei, dar au stabilit nişte recorduri la vremea lor.) Nu am fost ȋnsă niciodată ȋn tribune. Până ieri. La o aliniere de planete, s-a materializat şi chestia asta de o aveam ȋn cap de ceva vreme. Am mers la handbal feminin, sferturi de finală ȋn Liga Campionilor. Faza e că a şi fost cu victorie, deci cu mare bucurie. Și cu...

De ceva vreme m-am pufoşit. Tot zic asta de parcă repetatul obsesiv m-ar ajuta să topesc kilogramele! Nu e cazul, nu! Dau din gură şi să spun, şi să mănânc. Dar mă duc la sală! La ore cu instructor. Și pe cuvânt că sȋnt super bună la asta. Încep cu avânt ȋntotdeauna. Încălzirea nu durează mai mult de 5 minute, dar pun tot sufletul ca să fiu bine rodată. Apoi ȋncep fandările. Viaţa mea! Și stângul, şi dreptul, şi dă-i, şi luptă! Cum naiba ȋncă fac febră musculară de la ele, nu mă prind! Trecem la ceva ridicări de greută ţ i. Aici ȋmi exersez şi atenţia, şi concentrarea, să nu care cumva să ȋmi dau mâna peste cap sau să scap vreuna pe vreun degeţel. Și mai ȋmi pâraie şi cotul drept, zici că am un os care sare din ax ă , ptiu-ptiu-ptiu! Sus pe stepper! Și pe stânga, şi pe dreapta, şi cu greutate, şi fără, şi cu piciorul ȋnainte, şi cu piciorul ȋnapoi… doar ȋn cap nu, aia mai trebuia! Nu scap nici de tăvălire. Pe un covoraş, pe burtă sau pe spate… dinamic sau ȋn izometrie (pă...

Ziceam de Toshi… cum se grăbeşte el să se ducă pe scenarii care ȋi plac. (Cine ar putea să ȋl ȋnvinovăţească?!) M-a entuziasmat zilele trecute cu un motor pe care l-am văzut pe stradă. Mare, puternic, nervos. Toshi mă vedea pe el, cu haine de piele, şmecheră, arogantă, cum ȋl conduceam eu tacticos pe Straße , nu prea repede să aibă lumea timp să mă admire şi invidieze. Singură, fără ataşări şi ataşamente, sigură pe mine, eu una cu motocicleta… Pot să mai aberez aşa mult şi bine. Nu m-am gândit că m-ar costa mult o asemenea bijuterie sau că nici măcar nu am carnet de motor… Acolo eram! M-a trezit Pookie la realitate: “E prea grea aia pentru tine. Are motor ca de maşină.” “N-o stăpânesc?” “Nu. N-o vezi câtă e?” “Păi nici ăla de pe ea nu e mult mai gras decat mine. Nu mai sȋnt aşa de slabă!” “Păi nu de aia zic. Tre’ să fii ȋn stare să nu o trânteşti. Dacă o scapi pe picioare…” Da, mă daaaa! Bine că sȋnt eu neȋndemânatică! Sau cum s-o zice la “ȋndemânarea” de care ai nevoie m...

Ieri ȋn autobuz stăteam legumistic pe un scaun.  (La 6 seara eram şi varză, şi lăptucă şi orice plantă care stă şi atât.) Lângă mine se aşază o doamnă similară mie (ca vârstă) şi deloc similară mie (ca energie). Vorbea la telefon, aşa că am ridicat o sprânceană. Și plănuiam malefic ȋn gând să o fixez cu o privire urâtă dacă se apucă să bârfească vreo colegă de birou care stă la fumat toată ziua sau dacă ȋncepe să o dea pe soacră-sa la toţi răii. Și-a deschis gura! 😊 “ Si, claro ! Estoy pe drum. Te trimit la receta .” A ȋnchis, a butonat ceva, a sunat din nou. “ Te trimis una foto . Quieres que ma duc la Mega? O a Kaufland? Bien . Mai trebuie un litru de leche , por que uno mai e,  agua y cartofi. Y lo que  tú   quieres .   Sí , vin repede.” Era super simpatică! Accentul ăla spaniol dulce, un pic ap ăsat pe "r"-uri,  şi brambureala de cuvinte din două limbi. Seamănă ele, dar totuşi! Tot păsărească părea.  Ciudat! Mi-a p ărut r ău c ă a...

Am pus ȋn ultima vreme vreo câteva 5 kg. Pe fond emoţionalo-hormonal. Le-am pus eu pe unde le-am pus, să se vadă dacă tot am făcut o treabă, dar cred că am pus nişte gr ă simiţă şi pe creier. Că uneori nu mă mai ȋnţeleg cu el! Se ţine de prank-uri. Treaba e că sȋnt cam trulă-lulă. Știu, am mai zis asta. Dar una e să uit ce voiam să zic sau să caut tot timpul telefonul prin casă… sau ochelarii, şi alta e să fac lucruri cu efect şi afectare. Ca de exemplu: Primesc mesaj: “Azi (adică vineri) după muncă ai treabă? Poţi veni?” M-am gândit repede “Ah, cam am! Dar cum să fac?! Vreau să mă duc.” Trimit răspuns: “Fac o combinaţie şi vin!” (sau ceva de genul 😊 ) Culmea e că pe-asta am gândit-o repede, cu schemă, cu logică, cu “mut-o pe-aia!”, “suce ş te-o pe-ailaltă!”. Mă, şi ceas mi-a ie ş it! Și plecatul de la birou, şi alinierea cu programul de la metrou, şi să trec pe-acasă să nu ajung netrecută şi, mai ales, să ajung la destinaţie fix pe fix de fix la ora stabilită. De-o pregătea...

Mie ȋmi place mult baletul. Ca spectator, evident. Nu am avut niciodată cele necesare să ȋl practic (la vârsta la care ȋncep fetiţele să ȋşi pună tutu, eu eram o sferă… şi mama vedea clar ce are acasă!). Le-am ȋnscris ȋn schimb pe fete la cursuri. Ari avea 4 - 5 ani. La vârsta aia toate fetiţele erau mai degrabă haioase dec â t talentate. Pe la 3 ani şi jumătate (adică ȋntr-un septembrie) a ȋnceput şi Kitty. Daca tot stătea cu mine să aştepte timp de o oră de două ori pe săptămână… În punctul ăla haioşenia a ajuns pe cele mai ȋnalte culmi (am nişte film ă ri care te scot din orice neagră şi depresivă triste ţ e). Am invăţat să coafez cocuri la ceafă (am luat şi bureţi, şi agrafe, fixativ, plasă de păr), am cumpărat la perechi de cipici şi dresuri de m-am plictisit că picioarele cre ş teau şi una de la alta nu purtau. S-au oprit la ȋnceputul pandemiei. Au crescut şi la 9, respectiv 12 ani nu le-am mai convins să reia. Spre marea mea dezamăgire… şi mai ales a lui buni (Kit chiar are şi...