❤ ❤ ❤

Se ȋntâmplă uneori ȋn viaţă să ȋncetăm să mai fim necesari. Să nu mai fim doriţi. Că ne schimbăm noi, că se schimbă oamenii de lângă noi, că avem sau nu vreo vină, că are sau nu vreun sens, nu mai avem loc printre dorinţe şi principii, printre credinţe si convingeri.

Nu e suflet pe lumea asta să nu trăiască respingerea şi amarul din a fi nimic acolo unde cândva era tot. E parte din legi – ale vieţii, ale universului sau chiar ale lui Murphy. Și uneori nu e altă cale decât să luăm lucrul ăsta ca atare.

Dar… atunci… ce facem cu iubirea care rămâne fără destinatar?! Care e cumva minimizată pentru că nu mai e suficientă?! Care pluteşte dintr-o dată ȋn derivă pentru că simte că nu mai are valoare?!

Nu o putem dispreţui pentru că e parte din noi şi ȋi cunoaştem importanţa. Pentru că, ȋn mod sigur, ȋntr-o lume din ce ȋn ce mai traumatizată şi traumatizantă, cu siguranţă ea poate face bine cuiva. Nu o putem lăsa pur şi simplu aşa, ca şi cum nici noi nu dăm doi bani pe ea.  

Da, cred că iubirea merită redirecţionată. Pentru că altfel se iroseşte, se atrofiază. Pentru că altfel ne ȋnecăm chiar noi ȋn tristeţe, ȋn singurătate, ȋn pesimism şi lipsă de rost. Iubirea care ȋnfloreşte şi ȋi pune ȋn lumină pe alţii, ne poate otrăvi pe noi dăcă nu ştim ce să facem cu ea.

Noi singuri punem preţ pe iubirea pe care o făurim. Noi singuri avem puterea ca, din câtă e, să o facem mai mare, mai puternică, mai specială. Noi ştim cel mai bine cum şi unde să o ȋmpărţim să se profite la maximum de ea.

Iar prima sugestie pe care o pot face, cea mai la ȋndemână persoană asupra căreia să ne revărsăm cât mai multă afecţiune, este categoric propria persoană. Evident, nu? Pentru că, fără varianta noastră iubibilă şi iubită, preţuită şi plină de ȋncredere, lumea are multe de pierdut.