Poveste de (a)seară

Aseară am fost să văd Fantoma de la Operă. Chiar la Operă. Impresionant!

Știam povestea, am mai văzut spectacolul ȋntr-un alt context. Mi-a plăcut şi atunci, ȋnsă acum mult mai mult. Muzică, balet, sonorizare, punere ȋn scenă, artiştii extraordinar de talentaţi. Chiar magie transpusă ȋn realitate. Sau poate noi, cei din sală, am fost traşi din realitate ȋn magie. Am plecat zen.

BIIIIIIIG LIKE! Și o călduroasă recomandare!

Și apoi ajung acasă, la orele 22 trecute fix! Deschid uşa. Linişte, doar lumina din sufragerie aprinsă. Nu ghiozdane aruncate (unul pe masă, altul sub masă), nu ghete desperecheate şi pline de noroi zăcând ca piesele de Lego ȋn mijlocul holului de la intrare (nu ştiu cum ȋntotdeauna mă ȋmpiedic de vreo 7 bucăţi de la doar 4 picioare!), nu haine atârnând pe principiul nici pe drum, nici pe lângă drum (nici ȋn cuier, nici pe jos).

Două barbiduze pe canapea. Fac teme! Schimbate ȋn pijamale, fiecare cu propriul păr prins regulamentar, figure angelice nici mai mult, nici mai puţin!

Eroare 404 instant! Nu mai fac niciun pas. Le privesc cu suspiciune, ȋn 5 secunde sȋnt langa mine.

“Hai să ȋţi iau haina!”

“Hai descalţă-te!”.

“Întregi sȋnteţi… aşa păreţi. Foc nu e, nici apă pe jos. Persoane extra ȋn casă nu-s. Ce-aţi făcut???”

“E rău! E foarte rău!”

“Aveţi răni? Sau urmează să vi le fac?”

După felul ȋn care barbiduza mare stă să blocheze bucătăria, ȋmi dau seama că acolo e baiul. Se dă uşurel la o parte, apă – apă – foc! O coală albă pe plită: “Nu atinge! Nu porni! Ne pare foarte rău! Știm că vor urma consecinţe.” M-am văzut la 10 ani când am vărsat toată cerneala din călimară pe gresie. Mai exact gresie verde, chit de rosturi albastru, aş fi jurat că am facut model cu irizaţii. Deci mi-am păstrat zâmbetul pe buze. (Acum! Atunci am legat o frumoasă prietenie cu furtunul Albalux.)

Trag un pic de aer ȋn piept, dau foaia la o parte. (Cam ştiam ce am de văzut). Aşa model frumos ce a căpătat plita ȋn decurs de câteva ore! Prefer să interpretez aşa decât să mă gândesc că a fost ucisă fără milă de un necruţător pui congelat. (Oare nu le-am explicat că nu gătim congelatele prin interacţiune brutală cu aragazul?!)

Dau să apăs să văd dacă mai merge. Panică: “Nuuuuu! Nu o porni că explodează! Aşa a zis ChatGPT!”

Ochii mei clipesc des a nedumerire şi mirare.

“Am văzut că s-a spart, am vrut să o pornim, da’ am zis să ȋntrebăm mai ȋntâi ce trebuie să facem. Și a zis să nu o mai pornim. Deci nu o mai pornim.”

M-am simţit tută. Nu mi-a dat prin cap! O testam băbeşte. Slavă Domnului că nu am terminat eu treaba!

Concluzia – până la urmă au mâncat brânză cu roşii şi pâine.