Scrisul e terapie. Si pentru mine si pentru altii. Nu o spun eu, nu am inventat eu roata.
E terapie… cu conditia sa nu iti fie lene. Si sa nu gandesti ca nu are rost. Ca scriitori sint multi, ca oricum nu dai altora sa citeasca. Ca s-au spus cam multe si cam aproape toate. Ca nu e timp, nu e prioritar, ca nu e necesar.
Scrisul ocupa mintea. Si o descopera, o dezvolta. O provoaca si o face sa inteleaga.
Scrisul educa. Chiar daca scrii pentru tine, chiar daca scrii neglijent, chiar daca nu tii cont de reguli. Cred ca te prinde si te face sa iti pese. Te face sa iti pese de tine si de ceea ce iese din mainile tale.
Scrisul te leaga de ceilalti. Si daca scrii doar un jurnal, macar o data si tot simti nevoia sa dai cuiva sa citeasca. Scrii o pagina, revii asupra ei, intelegi mai bine, o completezi. Recitesti, aprofundezi si se face lumina. Apare sensul si apoi nevoia de confirmare. Si se construieste increderea – in tine, cu tine, cu cel caruia ii dai mai departe.
Scrisul e noblete. Si discretie. Poti spune in tacere lucruri mari. Si o poti face selectiv, cu rost.
Te invata rabdarea si disciplina, pune ordine in haosul din suflet si din minte. Structureaza, pune liniutele la capat de rand.
Dar este si o arma alba. Verba volant, scripta manent. Raman gandurile pe foaia de hartie, si te ajuta… sau te judeca mai tarziu. Si au putere. O, ce putere! De cele mai multe ori nu le mai poti lua inapoi. Uneori e bine, alteori…
Oricum ar fi, cuvintele tale vorbesc despre tine. Te surprind in momente sau te definesc. Te arata cum esti si te dau in vileag daca incerci sa pacalesti. Da, existascrisul comercial, scrisul prefacut, lipsit de autenticitate. Exista copiere de la stil pana la pagini intregi. Exista motive si pretexte pentru care sa te folosesti de scris sa poti indeplini obiective. Dar nu e scris. E autoamagire, tradare de sine si autodezamagire.
Sa scrii din suflet, din ganduri sincere si indraznete, inseamna sa scoti la iveala propriul univers de trairi. Poate uneori culorile nu ii sint stralucitoare si nu razbat sa atinga prea multe corzi. Dar atata vreme cat te reprezinta, cat spun ce simti si ce gandesti, nu pot fi rele sau gresite.
Prin scris ne ajutam si ajutam. Si niciodata nu va fi prea mult sau suficient. Daca ne regasim si ne deschidem usi fie si doar pe noi insine, atunci prin scris ne recladim speranta si gasim puterea sa continuam.
Aseară am fost să văd Fantoma de la Operă. Chiar la Operă. Impresionant! Știam povestea, am mai văzut spectacolul ȋntr-un alt context. Mi-a plăcut şi atunci, ȋnsă acum mult mai mult. Muzică, balet, sonorizare, punere ȋn scenă, artiştii extraordinar de talentaţi. Chiar magie transpusă ȋn realitate. Sau poate noi, cei din sală, am fost traşi din realitate ȋn magie. Am plecat zen. BIIIIIIIG LIKE! Și o călduroasă recomandare! Și apoi ajung acasă, la orele 22 trecute fix! Deschid uşa. Linişte, doar lumina din sufragerie aprinsă. Nu ghiozdane aruncate (unul pe masă, altul sub masă), nu ghete desperecheate şi pline de noroi zăcând ca piesele de Lego ȋn mijlocul holului de la intrare (nu ştiu cum ȋntotdeauna mă ȋmpiedic de vreo 7 bucăţi de la doar 4 picioare!), nu haine atârnând pe principiul nici pe drum, nici pe lângă drum (nici ȋn cuier, nici pe jos). Două barbiduze pe canapea. Fac teme! Schimbate ȋn pijamale, fiecare cu propriul păr prins regulamentar, figure angelice nici mai mult...
Comentarii
Trimiteți un comentariu