Despre etichetă

Nu cea agățată de produse, ci cea care exista odată și care însemna clasă și respect.

În partea asta de lume, în anumite contexte și privințe, încă există. Și e foarte frumos că e așa. 

Pornesc de la un scenariu banal: cumpărăm prăjituri de la o cofetărie mică, dar super stilată. Nu știu dacă are tradiție sau vorbim de artă modernă (aspectul produselor este mai degrabă unul de școală de patiserie contemporană), dar din vitrină se vede clar că nu e ceva comun și banal. 

Scrie că nu pot intra mai mult de trei persoane. La primul gând, e deranjant. Orice e restrictiv deranjează inițial. Apoi ești înăuntru și simți că are sens - nu e gălăgie, nu se încurcă vânzătoarele între ele, nici comenzile, nici nu ești zorit/ă. Ți se acordă atenție și ți se pregătește cutia cu grijă și preocupare pentru detalii. Au standarde de urmat și li se pare firesc să fie așa. Se vede din aspect (al locației, al uniformelor și mai ales al dulciurilor) și se simte din aromele care te cam împing de la spate să nu iei o prăjitură, ci cel puțin trei. Trei/pofticios!

Ce e deosebit? Nu numai cum arată, dar și gustul. Nu e artificial, nu e plăsticos, zmeura e proaspătă și are gust de zmeură. Nu e doar ce se vede, sînt combinații pe care le simți, dar nu știi ce sînt și pe care le realizezi doar când citești descrierea. 

Și pe lângă ceea ce cumperi, suportul pe care e pusă prăjitura e cumva lipit de cutie, astfel încât nu o ia nici la stânga, nici la dreapta. Pe marginile cutiei sînt puse pliculețe cu gheață, lipite și ele, deci te mai poți plimba un pic până să ajungi acasă. Deși poți și să te ascunzi pe undeva să devorezi dacă nu te mai ține pofta, ai în cutie și linguriță. 

Sînt lucruri mici, dar au importanță. Pentru că te fac să te gândești că cineva are grijă chiar să te bucuri. Că e pe bani în acest caz, nu mă deranjează. Sînt multe situațiile în care tot pe bani primești lucruri făcute de mântuială. 

Revenind la etichetă. Nu primești punga peste “tejghea”. Cea care ți-a pregătit-o iese și vine lângă tine, ți-o dă cu două mâini, îți mulțumește și face o plecăciune. Apoi îți deschide ușa, o ține și se apleacă din nou în timp ce ieși. Nu se îndreaptă și nu pleacă până nu ești deja plecat/ă pe drumul tău. Te conduce cu așa un respect, de zici ca ești persoana cea mai importantă a momentului. 

Din păcate noi nu suntem obișnuiți să fim tratați astfel. Ne simțim stânjeniți, parcă e prea mult. Parcă nu merităm?! Și nici nu avem noi timp de așa formalisme! Pentru că nu mai știm să arătăm considerație, apreciere și bunăvoință, mulțumire și recunoștință. Zău nu știu cum să facem să ne autoeducăm!