Modul meu prăjit

Dap… 

Momentele în care sînt prăjită, cum zice o prietenă. Și în care fac gafe. Mai mult sau mai puțin cu efecte adverse.

Pe-aici, pe la japonezi (unde încă bântui că am auzit că acasă e iarnă în toată regula), am făcut câteva, din fericire non-grave. Doar cât să mă fac de râs! 

Nu sînt spectaculoase sau nemaipomenite. Dar ăștia mici și mereu mirați au râs de mine. Și am râs și eu de mine. Fiecare pe limba lui.

Am intrat într-o cofetărie ultima. Nu am fost atentă că ușa s-a deschis automat, nici nu mi-a păsat, nici nu am citit ce scrie oriunde pe ea (evident nu era scris pentru mine!). Politicoasă din fire, am zis să o închid. Și m-am apucat să trag de ea. Nesuferita opunea rezistență. Eu dă-i și trage! Doar nu e o ușă mai căpoasă ca mine! Am dovedit-o până la urmă și noroc că funcționa de la dreapta la stânga, fără clanță, că, dacă avea și din aia, sigur rămâneam ca Stan cu ea în mână. Mi-am văzut de treabă. În nici 5 minute a intrat altcineva. Nonșalant, cu mâinile în buzunare, ușa aia parcă nici nu exista! Și da! A naibii s-a închis singură, regulamentar, civilizat, fără să tragă vreo amețită de ea.

Aici stai la coadă oriunde vrei să mănânci ceva. Intru cap de pluton într-o cafenea, mă întâmpină o domnișoară și întreabă câte persoane. În timp ce întreabă, îmi arată patru degete. Eu zic trei, și instinctiv ridic și eu degete… două. Încerc să mă redresez, ridic alte două, ajung la patru. Nu e bine! De la capăt! Sucesc mâna, poate iese. Când văd că se ridică iar patru, parcă legătura dintre creier și mână era în revizie, folosesc cealaltă mână și culc un deget forțat. Au ieșit degetele până la urmă. Dar n-a fost bine - nu aveau masă de trei, a trebuit să așteptăm.

Într-o seară urcăm într-un bloculeț din ăsta autohton pe la etajul 45. Ăștia mereu au o surpriză - când zici că ai văzut roată metropola și cauți liftul să cobori, găsești o scăriță care te mai urcă nițel, de multe ori să iei și niște aer în freză (e chiar drăguț că poți să faci poze fără geam). La capăt de scară, în Umeda Sky Building Osaka (cu accent pe O, vă rog!), câțiva băieți vorbeau între ei și cu cineva de după colț. (Am zis că segmentul masculin de vârsta între 14 și 18 ani e mai pițulin decât pițulinele? Îi vezi grupuri-grupuri, doar băieți, pe la toate etajele astea din cer cum se pozează și câte unul, și câte doi, și câte grup, și cu fața, și cu spatele, și pe diagonală. Nimic rău în asta, adevărat!) Înainte să ajungem la scară, zic: “ne trebuie biletele!”. Mintea mea era pe sinapsa “vorbesc cu cineva - e cineva după colț care le cere biletele - poate nu toată lumea are bilet de acces și la cucurigu acolo - trebuie să arătăm și noi biletele”. Unde naiba am pus biletele?! Am început să ne căutăm care pe unde și nu a fost ușor cu atâtea hârtii și hârtiuțe prin toate buzunarele. Le găsim, înaintăm cu ele în mână, ajungem la colțul cu pricina - nu era nici Hideyoshi, nici fantoma lui! Mi-am luat două bobârnace, ce să zic?! 🤪

Mai am, dar pe unele mi-e rușine să le zic.