Prima bucată: București - Doha. 4 ore și jumătate.
Au trecut repede, am văzut un film pe mini-televizor, am moțăit 15-20 de minute și cam aia a fost.
Am zburat cu Qatar Airways. Și, pentru prima dată după mulți ani, nu am avut nimic de comentat. Diferența între o companie de linie și una low cost. De fapt între o companie de linie care se respectă și oricare alta.
Nu sînt snoabă, sînt doar nostalgică. Sînt și puțin snoabă. Bine, și bătrâioară. În 2000-2001, când călătoream chiar des, zborul cu avionul era mult mai mult despre a te deplasa rapid și la ceva standarde plus. Acum am primit și pernă, și patură, deci m-au mituit.
În aeroportul din Doha așteptăm îmbarcarea pentru Tokyo. E la fel de internațional ca orice alt mare aeroport din lume. Doar că sînt momente când prin difuzoare se aude ceva slujbă sau rugăciune.
În dreapta mea așteaptă o familie de spanioli. Părinții destul de în vârsta, puștoaica la vreo 16. Marta o cheamă. Îl întreabă tare pe taică-su: “Papi! Qué tal el aeropuerto? Es chulo, ¿no?” El mormăie ceva încet, de unde deduc că bărbații spanioli sînt destul de timizi în a-și exprima părerea. 😀 Acum i-a luat telefonul din mână să îl conecteze la “ui-fi”. Au o relaxare delicioasă! Și mai deduc și că adolescentele spaniole se îmbracă la fel ca ale mele. Nu o să mă mai strâmb la pantalonii de trening purtați cu adidași la orice ocazie.
Ca fapt divers - eu măsor gradul de civilizație al unei țări după toalete. Aici e muzică de relaxare și apă care se trage singură. Cel puțin în aeroport. :))))))
Astept cu nerabdare continuarea…
RăspundețiȘtergere