6 minute

6 minute care s-au transformat într-o reflecție de ceva mai multe.

De ce își accesorizează oamenii corpul în fel și chip?! Pam-pam! Subiect de lucrare de licență în psihologie comportamentală (dac-o exista!).

Nu știu să explic, n-am făcut decât un an de medicină, cum zice o prietenă (și ăla la distanță, adaug eu), dar am păreri. Ohoho! 

Tatuajele îmi plac. Unul mai mare, două, chiar trei mai mici. Pot să înţeleg că uneori sînt un simbol sau un reminder sau un trigger (mă rog, tot de la rotiţele emoţionale pe care le tot învârtim ni se trage). Multe sînt şi frumoase (dacă sînt bine făcute), doar sînt desene şi, până la urmă, le putem încadra la artă. (Eu şi graffiti-ul bine realizat îl văd ca artă). Nu sînt chiar cârcotaşă şi conservatoare, prin urmare.

Însă! Cârligele în nas… nu le înţeleg. Nu le văd rostul. O fi şi pentru că, atunci când văd pe cineva cu un atare accesoriu (cum am văzut destul de des în ultima vreme prin metrou), îmi amintesc de belciugul din nasul taurului lu’ Miticuţă (nenea ăsta trăia la mamaie la ţară în primii vreo 10 ani ai mei de viaţă, iar taurul lui a rămas în memoria mea ca un furios din ăia de apar în filmele cu rodeo). Belciugul nu ȋnsemna şi nu inspira nimic de bine. De altfel, orice chestie agăţată sau care perforează nasul pentru mine e neigienică, cu potenţial de probleme pentru unul dintre cele mai importante instrumente de care ne folosim să funcţionăm decent. Și nu e nici un ceva estetic. Intră la categoria auto-mutilatoare, ca şi sârmele şi şaibele şi toate pătrunzătoarele care se înfig ȋn buze, sprâncene, limbă sau buric.

Da’ de ce să le introducem pe-astea peste tot când putem să ne punem în urechi şi câte 4 perechi de cercei, când avem 10 degete să le umplem de inele, brăţări putem să punem şi la mâini şi la picioare, coliere, pandantive şi alte şiraguri merg atârnate şi câte 5 la gât?! (toate astea sȋnt, evident, şi la feminin, şi la masculin.)

Nu e nevoie să ȋnţeleg eu tot. Poate unii oameni au nevoi emoţionale nerezolvate din copilărie… sau cum sȋnt alea?!... tulburări de ataşament? stimă de sine scăzută?! Nu, nu sȋnt ironică. E foarte posibil să fie despre nevoia de acceptare, integrare, atenţie, de a fi cool, de a primi validare şi admiraţie. Toate acestea pot face ca imaginea exterioară, aia de-o vedem prima ȋn interacţiunea cu cineva, să explodeze, să-l facă pe om să se ȋmpopoţoneze, să ȋşi pună agresiv zorzonele ȋn toate părţile din corp unde pot fi puse.  

Poate unii oameni cred că ȋşi găsesc aşa calea de a se exprima. Eu zic că, din neȋnteleşi, ajung şi mai neȋnteleşi. Oi fi rauţă, clar subiectivă sȋnt! Că, dacă nu ȋmi plac mie parabrizbizurile… le cam prezint ȋn lumină proastă. Dar nu asta vreau. Mie ȋmi pare doar rău că oamenii aştia se urâţesc. Și cam fug de ei ȋnşişi. Pentru că, atunci când eşti ȋn echilibru cu ce şi cum eşti, cârligul ăla din nas pică singur… nu se mai potriveşte neam!