Azi simt nevoia să fiu siropoasă…

Am ȋncasat ieri nişte critici nemeritate. Nişte răutăţi cărora nu le-am găsit şi nici nu cred că le voi găsi vreodată rostul. Mă rog, nu vorbele au avut acid şi fiere amară, cât au avut tonul şi felul ȋn care au fost spuse. Dar nu e despre asta acum.

Ideea e că răutăţile nu mă determină să devin şi eu acră şi răzbunătoare. Dimpotrivă! Să duc mai departe astfel de apucături nu ar face decât să mă facă responsabilă să continui şirul toxic. Și e păcat de soarele de afară! Și de luna martie care e ca o renaştere. Și de oamenii buni şi iubăcioşi care nu devin mici pe măsură ce ȋi provoacă viaţa.

Adevărul e că, pentru orice om nepoliticos, se găsesc ȋn jur alţi trei super drăguţi. Pentru orice faţă ȋncruntată, există un mega zâmbet. Pentru orice melodie de jale, există una cu vibe sus. Pentru orice ȋncrâncenare, există o inimă deschisă. Pentru orice tristeţe, există o glumă bună sau o ȋncurajare. Pentru o inimă frântă, există braţe deschise.

Și aşa, pentru orice lucru neplăcut, trebuie să existe un antidot. Măcar unul mic, măcar o alinare, măcar o jumătate de pahar plin, măcar o luminiţă mică, dar puternică să ducă speranţă.

Nu sȋnt de părere că e ok să copleşim cu iubire oamenii care ne resping. Nu e cazul să căutăm atenţia celor care ne ȋntorc spatele. Dar cred că e sănătos să scoatem la iveală mai mult şi mai curajos părţile noastre sensibile, să fim uneori şi excesiv de afectuoşi, poate reuşim să compensăm pentru urâţenia şi prefăcătoria lumii.

Dăm mai multe ȋmbrăţişări? Spunem mai multe lucruri frumoase? Facem exces de zahăr… doar ȋn cuvinte? Împărţim aroma de vanilie ȋn gesturi? Înlocuim criticile cu zâmbete şi ȋncurajări? Acceptăm imperfecţiunile drept calităţi care ne fac unici?

Luna martie – liber la a fi siropoşi!