Despre decizii

Tot ce ni se ȋntâmplă ȋn viaţă e rezultatul propriilor decizii.

Am auzit fraza asta de dimineaţă la o doamnă foarte deşteaptă şi, de atunci, mi se tot ȋnvârte prin minte. Nu pentru că e ceva nemaiauzit, ci pentru că mi se pare că, ȋn anul de graţie 2026, ne-am lepădat mai mult ca niciodată de responsabilitate. Sau avem deficit de asumare, să folosesc şi eu un termen rostit excesiv ȋn ultima perioadă (vorbim mult de asumare, dar excelăm la lipsa ei… cum s-ar zice, “e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire”).

În primul rând, ca naţie, avem mentalitatea – angajatorul trebuie să ne ofere, statul trebuie să ne dea, familia trebuie să ne susţină etc. Ni se cuvin lucruri, le merităm pur şi simplu, ne ofticăm că au alţii, şi vrem tot, indiferent că ni se potriveşte sau nu. Vrem, dar nu facem nimic. Și toate astea ne ȋneacă ȋntr-o stare de profundă şi eternă nefericire pentru că niciodată nu primim suficient oricum.

 Apoi, ȋn viaţa noastră de zi cu zi, sȋntem ȋntotdeauna victime, iar ceilalţi se folosesc de noi – ne amăgesc, ne mint, ne păcălesc, ne fac nedreptăţi sau nu ne apreciază cu adevărat pentru că existăm pur şi simplu şi e musai să ne iubească aşa cum sȋntem, chiar dacă vegetăm şi doar aşteptăm ca lucrurile să vină la noi.

În fapt, da… sȋnt oameni care stau şi oameni care fac. Sȋnt oameni care aşteaptă şi oameni care acţionează. Sȋnt ok şi unii şi ceilalţi, atâta vreme cât sȋnt ȋmpăcaţi şi mulţumiţi. Atât timp cât sȋnt conştienţi că ei decid ce cale urmează. Dar când stai şi apoi te plangi? Când aştepţi şi te superi că nu pică nimic? Asta nu mai e ok. Ar fi decent să fim conştienţi să cerem pe măsura a ceea ce oferim.

Și eu cred că, ȋn 99% din cazuri, viaţa noastră e suma alegerilor pe care le facem. Nu decidem unde ne naştem, nici ca ţară, nici ca familie. De multe ori nu controlăm contextul şi nu putem determina ce, cum şi de ce fac alţii. Dar viaţa ne-o facem cu mâinile noastre. Și când alegem, şi când nu. Pentru că, şi lipsa unei alegeri, tot alegere e.

Nu are rost să dăm vina pe univers, oricât am vrea să credem că alinierea planetelor şi Mercur retrograd au puterea supranaturală de a influenţa destine. Nu e corect să aşteptăm ca soarta să ne scoată ȋn cale banii ăia mulţi, persoana şi jobul perfecte pentru că ceea ce e al nostru ne găseşte.

Posibil să avem nevoie de noroc, dar pe care, ȋn principiu, şi pe acesta, ni-l cam atragem tot noi. Prin dorinţă, echilibru, efort, ȋnvăţare, implicare, convingere, determinare, consecvenţă. Nu mă refer să jucăm la loto (nici măcar hotărât şi consecvent) şi nici să ne facem veacul ȋn sălile de jocuri – şi la asta stăm mult prea bine ca naţie – bani cât mai mulţi cu muncă foarte puţină sau deloc, situaţie excelentă picată din cer, de la mătuşa fără copii sau de la iubita/ soţia care munceşte la corporaţie ȋn timp ce merituosul o arde pe şmechereală.

Promovez foarte tare ȋn contextul acesta următoarele: “După faptă şi răsplată.”, “ce/cât dai, aia primeşti”, “norocul şi-l face omul cu mâna lui”, “dacă ȋţi doreşti cu adevărat, găseşti calea, dacă nu, găseşti scuze” şi celebrul “dacă vrei, poţi!”. Fără văicăreală, fără “de ce mi se ȋntâmplă mie?!”, fără “de ce am atât ghinion?!”, fără culcat pe-o ureche şi luat de bun, fără vinovaţi colaterali şi pretexte. (Apropos, ăştia sȋnt oameni toxici şi terapia recomandă să ȋi ocoleşti.)

Iar concluzia e una singură – cu cât luăm mai des decizii importante, cu atât mai mult sens capătă viaţa noastră.