Dubii

M-am apucat la un moment dat să scriu o carte.

Nu am ajuns prea departe. Din lipsă de timp, am zis eu. (Deşi sȋnt prima care propovăduieşte că, dacă vrei ceva cu adevărat, găseşti şi timp, găseşti şi calea). Am găsit scuze… să nu o mai fac. M-am oprit la pagina 19.

M-am gândit ca e vorba de (i)relevanţă. Ce-aş putea eu să scriu să nu se mai fi scris? Ce poveste aş putea eu să inventez să nu mai fi fost scoasă la iveală? Ce să mai spun eu nespus, negândit, neimaginat? N-am găsit răspuns şi m-am descurajat.

M-am gândit să nu fiu ca cei/ cele care se apucă de gătit, se filmează şi ȋşi postează reţetele, au sau n-au talent, arată sau nu bine pe camera, doar pentru că le e poftă. Apoi m-am gândit că şi eu sȋnt pofticioasă şi totuşi nu am chef deloc să mă pun pe gătit. Deşi pot, evident. Dar nu mă ȋncântă nicicum, aşa că, pe partea asta, mă voi abţine să pierd timpul, al meu şi al altora. Se găteşte şi doar de dragul de a găti şi se poate scrie doar de dragul de a scrie. (Ce analogie am găsit! 😊) Prin urmare, poate nu am abandonat ideea de a scrie de tot.

Dar ce să răspund la ȋntrebarea “de ce scrii?”? Ce ar avea sens?

Să spun că nu există suficientă literatură? Că ȋmi pun mintea să intru ȋn competiţie cu AI-ul care s-a băgat şi pe partea asta? Scriu să ȋmi spun povestea (care oricum nu e super interesantă)? De plictiseală? Să fie drumul cu oameni? Să fiu şi eu moţ?

Nu ştiu ce să spun. Dar mai bine să regret că am făcut decât să regret că nu am făcut, nu?

Mai bine scriu decât să mă uit la Bridgerton? (😊😊😊 – mă uit pentru că ȋmi place un domn din serie) Mai bine scriu decât să mă joc pe telefon? (nicio urmă de joc ȋn telefonul meu!) Mai bine scriu decât să stau pe Insta? (chiar nu mai vreau să stau prea mult, sigur găsesc lucruri care să mă enerveze). Mai bine scriu ca sport pentru minte? (diseară primesc rezultatele la teste, o să aflu dacă am risc crescut la vreo boală cu degenerare neuronală).

Cred că mai bine scriu dacă am chef să scriu şi gata!