Grasă şi nervoasă

Acesta nu este un articol de body shaming, ci unul de auto-body shaming.

Pentru că nu mă preocupă cine ce şi cât mănâncă sau ce indice de masă corporală are, dar numărul meu de kilograme, pentru mine, de când mi s-a făcut brutal body shaming la 17 ani, e stres zilnic. Uneori cu folos, alteori absolut fără.

La mine “grasă” şi “nervoasă” merg ȋmpreună. Dacă mă simt grasă, sȋnt nervoasă. Dacă sȋnt nervoasă, măcar să nu fiu grasă! În niciun caz “grasă şi frumoasă”!

Când mă urc pe cântar şi văd că au crescut gramele, ȋn 100% din cazuri ȋmi adresez ȋn gând o vorbă de “alint”. Mă judec – că sȋnt pofticioasă, că ȋnfulec compulsiv, că sȋnt haotică ȋn ceea ce priveşte felul ȋn care mănânc. Apoi ȋncep ziua şi IAR sȋnt pofticioasă, ȋnfulec compulsiv, sȋnt haotică…

Îmi găsesc şi scuze, logic! Întotdeauna sȋnt suficient de obosită să justific zahărul. Întotdeauna există o ocazie/ eveniment/ sindrofie să mă salveze să nu care cumva să mă anemiez. Mai pun un an, mai pun şi un kilogram! Și mă enervez! (Zic eu cu un croissant cu fistic ȋn mână!)

Plus că nu am găsit ȋncă ȋnlocuitor pentru comfort food. Viaţa mea sunt carbohidraţii! Ce mi-a spus medicul la cel mai de curând control pe care l-am făcut? Fără carbohidraţi! Păi… Nu ȋmi place iarba, mulţumesc! Dacă e vorba de carne, animalele planetei sȋnt ȋn siguranţă cu mine. Dar pâiniţa??? Cea mai minunată minune! Iar pastele??? Mamma mia, ma che dici?? (Ce-aş mânca niste spaghetti aglio, olio e peperoncino à la Stanley Tucci!)

De la ce m-am luat? A, de dimineaţă m-am trezit nervoasă şi am fost şi grasă. Ceea ce e profund incorect. Dar şi când o să fiu şi fericită, şi slabă…