Tot 1 Martie

Altă abordare. 

M-am trezit leneşă. Cum o mai fi şi asta că ȋmi e greu să descriu. (Mă rog, originar eu sȋnt leneşă! Doar că mă lupt cu mine zi de zi şi o ascund relativ bine.) M-a prins 9.30 ȋn pat şi aveam de gȃnd să mai stau. Că e duminică, că e 1 martie, că mai e nevoie şi de odihnă, că aşa, că pe dincolo, că de ce nu?! 

Şi am luat telefonul. Şi am găsit o sursă de inspiraţie. Şi o motivare puternică. Păi dacă tot e 1 martie, nu e cazul săȋl marchez altfel decȃt ȋntr-o zi obişnuită de duminică? Şi dacă tot stau, de ce să stau?! Nu mai bine fac ceva energificator (nu cred că există cuvântul, dar e ȋn capul meu)?! Şi cu ce ȋmi cresc eu starea de bine şi nivelul la baterie şi stima de sine şi glicemia? Cu cafea bună, evident. Şi de data asta cu bonus flori de primăvară. 

Ȋn 10 minute am fost gata. Cum ziceam, m-am dus după inspirație. Ştiam exact unde mă aşteaptă ceva finuţ şi drăguţ. Nu am dat greş. Dacă ȋmi ascultam lenea, mă mulțumeam şi cu o cafea la expresor. Ceea ce facem cu toţii de multe ori. Poate nu din lene, dar din comoditate, din lipsă de timp, din rutină, din motivul ăla de ne ȋnvaţă la cursurile de educaţie financiară că punem la pușculiță banii de cafea ȋn fiecare zi şi economisim să ne luăm o maşină mai scumpă să rupem gura tȃrgului cu ea, că nu contează bucuriile mici, simple, zilnice, ci planurile şi obiectivele pe termen lung şi sacrificiile şi disciplina şi cum tăiem tot şi regizăm ȋn mintea noastră viaţa perfectă pe care zice societatea că trebuie să o avem.

Şi apoi vine bomba! La propriu. Că uite ce frumos e să mergi ȋn vacanţă ȋntr-o ţară bogată, unde curge aurul pe străzi şi viaţa e perfectă. Dar unde, la urma urmei, nu te protejează nimeni şi nimic de război, şi rachete şi de răutatea unor oameni care de fapt nu prea sȋnt oameni şi care aruncă totul ȋn aer din setea toxică de putere. Iar planurile alea gȃndite nu mai au niciun rost şi lucrurile construite ȋn ani dispar ȋntr-o secundă pentru că, Doamne fereşte!, la fel piere ȋntr-o explozie şi maşina de 15.000 de euro şi cea de 500.000.

Pe mine mă pune pe gȃnduri… că ne lovim mereu de asta şi parcă nu ne ȋnvăţăm niciodată minte. Merită să amȃnăm lucrurile care ne plac, merită să renunţăm la ceea ce ne aduce bucurie, merită să ȋndepărtăm ceea ce avem, dar ȋncă ne dorim… că poate ȋntr-o zi o să avem luna de pe cer pentru că mereu vrem mai mult şi mai mult?! Ne mulţumim cu lenea, comoditatea şi aşteptarea ca altcineva sau soarta sau Dumnezeu să vină să ne aducă lucruri pe care putem să ni le luăm sau să ni le facem singuri?! 

Nu mai bine luăm azi ce se poate ȋn timp ce lucrăm tot azi la ceea ce putem să clădim pentru viitor?