Sau despre cât de repede trece timpul ȋn a doua jumătate a vieţii.
Uneori mi se pare că ȋn viaţa mea sȋnt
cuprinse mai multe vieţi. Cronologic vorbind, unele sȋnt foarte sau doar ȋndepărtate.
Din unele ȋncă mai trag ponoasele, una sigur abia s-a ȋncheiat, iar cea prezentă
e mereu de azi ȋncolo.
Într-o măsură de cam 99% nu cred ȋn
regrete. Există ȋnsă câteva decizii pe care le-am văzut drept proaste din
momentul ȋn care le-am luat. Și au fost proaste! Să mă laud acum că aş face
altfel dacă aş da caseta ȋnapoi? Poate ȋn anumite situaţii da, dar, din nou,
99% din deciziile proaste cred că ar rămâne proaste oricâte şanse mi s-ar da.
Pentru că mi se pare că aşa trebuia să le iau – să ajung ȋn anumite puncte, să ȋnvăţ
anumite lecţii, să influenţez până la urmă vieţile altora.
Când aveam până ȋn 10 ani, ȋmi
imaginam că sȋnt un fel de maşinărie pe care pot să o scot din priză dacă se ȋntâmpla
ceva ce nu ȋmi plăcea (lucruri mai importante, nu toate fleacurile). Scosul ăsta
din priză ȋnsemna că reluam lucrurile de la un timp ȋn urmă, suficient cât să
pot face ceva schimbări. Orice neplăcere ar fi fost ȋnlăturată. (Întrebarea “Cine
te mai bagă ȋnapoi ȋn priză?” a ȋnceput să ȋmi licărească mai pe final, când am
zis că oricum nu fac mare brânză nici cu ȋntreruperile astea că ȋncepeau să fie
tot mai dese şi cu urmări tot căpiate.)
Prin urmare, nici regrete, nici resetări,
a fost ce-a fost. Îmi dau seama că sȋnt lucruri pe care le-am uitat (ce creier
deştept am!), lucruri pe care le percep acum ca şi cum i s-au intâmplat altei
persoane, lucruri pe care am ȋnvăţat să le accept (cu sau fără a le fi ȋnţeles).
Nu am probleme cu ce s-a ȋntâmplat. Ce nu ȋmi convine e că trec zilele mult
prea repede de la o vreme ȋncoace. Și mai am atâtea lucruri de făcut!
Nuuuuu, nu e vorba că sȋnt un pic Shar
Pei pe ici, pe colo. Sau că am dezvoltat nişte colăcei cu potenţial de
transformare ȋn anvelope à la omuleţul Michelin. Nu e vorba că nu mai văd şi
după colţ ca la tinereţe şi că ȋmi scârţâie articulaţiile de parcă mi s-au desfăcut
din şuruburi. Păr alb nici atât nu am că l-am dus la un blond extrem. Mintea să-mi
rămână brici!
Mi-ar plăcea o ȋnaintare ȋn vârstă decentă, demnă şi cu sens. Cu echilibru şi ȋnţelepciune. Timpul trece ȋncet, teoretic, atunci când te plictiseşti sau când faci lucruri care nu ȋţi plac. Nu vreau să simt asta, eu nu mă plictisesc. Dar aş vrea să fie de treabă anii ăştia de mai sȋnt, să fie elastici, să se umple de lucruri faine. Să fie blânzi, dar relevanţi şi conştienţi.
Comentarii
Trimiteți un comentariu