După cum reiese şi din postarea
anterioară, eu sȋnt foarte ne-talentată la sport.
Mă străduiesc să fac, să mă mişc,
dar cel mai mult ȋmi doresc să nu ȋmi entorsez sau rup ceva. Performanţa o
admir cu tărie, dar o las ȋn seama altora.
Am avut perioade de-a lungul vieţii ȋn
care am urmărit mult fotbalul autohton şi italian, gimnastica pentru că aveam
super gimnaste şi tenisul masculin (acolo am avut mai mereu câte un preferat). Mai
un patinaj iarna, mai un ȋnot când s-a putut şi cam atât. Știam să comentez
(mai ceva ca Ilie Dobre sau Sebastian Domozină – ăia de ȋi ascultam eu sâmbăta,
ȋn anii 90, cu tataie la radio de răsuna toată curtea. Nu mai ştie nimeni de
ei, dar au stabilit nişte recorduri la vremea lor.)
Nu am fost ȋnsă niciodată ȋn
tribune. Până ieri. La o aliniere de planete, s-a materializat şi chestia asta
de o aveam ȋn cap de ceva vreme. Am mers la handbal feminin, sferturi de finală
ȋn Liga Campionilor. Faza e că a şi fost cu victorie, deci cu mare bucurie. Și
cu noroc pentru că aveam toate şansele să pierdem.
E foarte tare sentimentul ăla că
faci parte din ceva, că pui pasiune şi emoţie. În mod normal m-ar fi deranjat hărmălaia,
vuvuzelele şi tobele, urletele, doar stau prost cu nervii, dar de data asta nu
aş fi putut să nu intru ȋn spirit. Pentru că e special să simţi şi să crezi ȋn
ceva, să susţii o luptă corectă şi fără victime. Și prinzi energia din jur, o
energie bună care dă şi dopamină, şi serotonină şi altele cu “-ină”.
Nu mai spun de admiraţie! Nu e uşor deloc să ajungi ȋn top, mai ales când ȋţi ȋntinzi la maximum resursele fizice. Nu e un fleac să ȋţi dedici viaţa cu atâta muncă, implicare, renunţări, cu accidentări şi pierderi de toate felurile.
În cazurile astea, eu spun că viaţa e trăită cu sens. Și mă bucur tare pentru oamenii care ştiu şi reuşesc să o facă.
Comentarii
Trimiteți un comentariu