Ataşamente

Ne ataşăm uneori de lucruri. Le dăm putere asupra noastră.

Fie că ne sȋnt oferite cu anumite ocazii, fie că ni le cumpărăm ȋn anumite momente şi le păstrăm ca remindere a ceva, le mai ȋncărcăm şi cu simboluri şi le transformăm ȋn amulete, talismane, dovezi de afecţiune sau protectoare de relaţii (depinde şi de cât de supersitiţioşi sau siropoşi sȋntem). Le purtăm cu noi sau le folosim până ȋşi pierd şi strălucire şi tot, dar cu o ȋncărcătură emoţională care atârnă tot mai greu.

Rareori sȋnt totuşi eterne. Cele mai multe rămân din ȋncăpăţânare, din nostalgie, de dragul vremurilor trecute şi pentru că unii dintre noi se despart foarte greu (ȋi mai ȋnţeleg un dram şi pe hoarderi). Dar, cum tot acolo ajungem, plasturele trebuie smuls dintr-o dată, astfel ȋncat, după durere, să vină vindecarea. (Cel puţin, dacă eşti ca mine şi ai nevoie de claritate, de ȋnceputuri şi şfârşituri determinate şi de direcţie ȋn ceea ce mai ai de parcurs).

Dau un exemplu – am primit acum 10 ani o brăţară (cifra asta aşa rotundă e doar o coincidenţă, aşa s-a ȋntâmplat). Am ţinut-o fără ȋncetare, aproape că devenise una cu ȋncheietura mâinii, mai ceva ca un tatuaj. La un moment dat a fost cazul să o dau jos – nu ȋi mai vedeam rostul şi rolul. Îmi era clar că asta trebuie să fac, doar că nu am putut. Aproape copilăresc, nu? O treabă de 2 secunde pe care o tot amânam şi amânam. Nu ştiu ce ȋmi trebuia, poate un alt moment cu etichetă de simbol, să marchez cumva un final. Nu a fost cazul nici de asta. Iarăşi mi-am dat seama că fiecare lucru… sau om, are asupra noastră puterea pe care ȋl lăsăm să o aibă fix atât cât permitem să o aibă. Și că ȋnceputurile şi sfârşiturile ni le facem singuri, aşa cum singuri ne alegem bătăliile şi priorităţile.

Am dat brăţara jos pur şi simplu. Pentru că e ok să rămânem pe loc şi să ne luăm un timp, dar singura direcţie potrivită e totuşi ȋnainte. Iar ataşamentele, de lucruri şi de oameni, după părerea mea, ar trebui să vină conştient cu rubrica “dată de expirare”.