Și pe-asta am auzit-o undeva. Sau am
citit-o… Una din două.
Adicătelea, atunci când eşti
respins/ă sau simţi că nu mai eşti dorit/ă, ceva ȋn tine se schimbă. Și pare că
nu puţin.
Prima reacţie: ha??? Apoi am tot frământat-o.
Să fie aşa?! Cu traume, cu ciudă, cu bâzdâci care te-apucă pentru că e clar cu
suferinţă?!
Cam da. Am constatat, pe pielea mea,
că da. (Că doar nu ȋmi dau eu cu părerea de pielea altora! 😊)
Sȋnt fazele alea: uimire, negare,
supărare, furie, neputinţă. Până ajungi la acceptare, te transformi un pic
chimic. Pentru că ţi se tulbură creierul, iar creierul dictează tot. Și nu, nu
prea ȋl păcălim noi pe el, ne păcăleşte el pe noi.
Nu toată lumea reacţionează la fel.
Mai depinde şi de context, niciodată nu sȋnt două situaţii fix la fel. Dar, şi dacă
o ȋncasăm fără să ripostăm, şi dacă exagerăm, şi dacă ȋnţelegem cumva, şi dacă
habar nu avem de ce, sentimentul de respingere ne sapă. Poate că anticipăm ce
urmează să se ȋntâmple şi ne pregătim un pic (situaţie preferabilă), dar la un
moment dat tot cedăm. Nu cunosc nicio fiinţă umană pe lumea asta care să fie
alungată (indiferent din ce şi indiferent cum) şi care să nu sufere măcar puţin
şi măcar un timp. Și care să nu tragă nişte concluzii, să ȋnveţe ceva lecţii şi
chiar să ia nişte decizii. Ca să nu fi fost ȋn van măcar, dacă nu pentru
altceva.
Din punctul ăsta de vedere,
respingerea pare să fie chiar bună, constructivă (dacă nu ȋţi fuge prea rău pământul
de sub picioare). Nu daţi cu pietre, nu spun să vă bucuraţi cu recunoştinţă de
ea! Dar zic să vă duceţi tot la creier şi să ȋl obligaţi să fie rezonabil. Poate
că aveţi responsabilitate, dar niciodată nu e doar vina voastră. Poate că aţi
greşit, dar ȋn mod sigur aţi făcut ceea ce aţi ştiut mai bine ȋn circumstanţele
date. Poate că nu meritaţi să treceţi prin lucrurile prin care treceţi, dar
poate că, datorită lor, vă aşteaptă ceva mai bun sau mai potrivit. Poate că nu ȋl
vedeţi ȋn mod clar, dar rostul există (aşa clişeu cum o fi), şi o să ȋl găsiţi
la momentul potrivit. Poate Dumnezeu chiar vă duce ȋn braţe şi de-asta voi vedeţi
doar urmele a două picioare pe nisip.
E amar rău gustul lui “a nu fi dorit”.
Dar cât să te subestimezi, să te milogeşti, să suferi sau să te faci de râs?! Kit
zice că “adevărul doare, dar ȋntăreşte.” Eu spun că şi respingerea la fel. Iar
lumea e plină de posibilităţi.
Comentarii
Trimiteți un comentariu