Nici Shakespeare nu mai e ce a fost

Am terminat “Ce preţ are un nume”, roman ȋncadrat la secţiunea ficţiune istorică.

Nu ştiu dacă mi-a plăcut sau nu.   

Pe de-o parte, e bine scris. Împleteşte două poveşti desfăşurate la o distanţă de cam 400 de ani, dar are un fir coerent şi logic. Are personaje care au existat ȋn realitate (că de-aia e istoric), dar şi multe fapte care nu pot fi dovedite, care merg pe linia subţire ȋntre imaginar şi “chiar aşa s-a ȋntâmplat”. Teoretic poţi să crezi ce vrei.

Personal ȋnsă, mi se pare că autoarea s-a implicat emoţional mult prea mult. Pe tot parcursul cărţii am simţit că Emilia Bassano avea numai calităţi, orice acţiune ȋi era justificată, iar talentul ȋi era până la cer. În timp ce Shakespeare “a fost cam derbedeu”. Adica e cam clar de-a cui parte trebuie să fim.

Zice doamna Picoult ȋn Nota Autoarei: “Ceea ce m-a iritat (şi mi-a ramas ca un ghimpe ȋn creier) a fost faptul că Shakespare a creat unele dintre cele mai deştepte, ȋnverşunate şi protofeministe personaje din toată literatura - Portia, Beatrice, Rosalinda, Viola… -, dar nu şi-a ȋnvăţat niciodată fiicele să scrie sau să citească. Amandouă semnau cu un X. Nu. Prea. Cred.” 

Cine ştie?! Teorii există – şi că Shakespeare a scris prost şi a avut ajutor, şi că nu a scris deloc, şi că a fost de fapt o femeie care a scris tot şi a folosit doar numele unui bărbat pentru că, ȋn vremurile unor restricţii sociale foarte drastice, ea ar fi trebuit să tacă.

Nu l-am plăcut niciodată ȋn mod deosebit pe domnul Shakespeare. Mi-a fost şi ȋmi e cam indiferent. Nici nu am stat să mă gandesc dacă o fi scris sau n-o fi scris, dacă ar fi putut sau n-ar fi avut cum să o facă. Nu cred că ȋmi pasă. La momentul respectiv lucrurile au stat cum au stat, de bună seamă că nu s-a putut altfel. Scrierile primează – şi piesele, şi sonetele. Cel/ cea de le-a scris a facut treabă foarte bună, dovadă că se studiază sau se joacă şi ȋn prezent. Nu simt nevoia să elucidez misterul, nu cred ca ar schimba ȋn vreun fel felul ȋn care percep sau ȋnţeleg scrierile. Și nici nu cred că, pe oamenii ăştia care au murit acum 400 de ani, ȋi mai ajută sau ȋi mai ȋncurcă ȋn vreun fel că sȋnt ridicaţi ȋn slăvi sau că sȋnt huiduiţi.

Citiţi “Ce preţ are un nume” ca pe o poveste. Adevărul istoric, eu una, nu ţin să ȋl stabilesc ȋn literatură.