Raymonda

Mie ȋmi place mult baletul. Ca spectator, evident. Nu am avut niciodată cele necesare să ȋl practic (la vârsta la care ȋncep fetiţele să ȋşi pună tutu, eu eram o sferă… şi mama vedea clar ce are acasă!).

Le-am ȋnscris ȋn schimb pe fete la cursuri. Ari avea 4 - 5 ani. La vârsta aia toate fetiţele erau mai degrabă haioase decât talentate. Pe la 3 ani şi jumătate (adică ȋntr-un septembrie) a ȋnceput şi Kitty. Daca tot stătea cu mine să aştepte timp de o oră de două ori pe săptămână… În punctul ăla haioşenia a ajuns pe cele mai ȋnalte culmi (am nişte filmări care te scot din orice neagră şi depresivă tristeţe). Am invăţat să coafez cocuri la ceafă (am luat şi bureţi, şi agrafe, fixativ, plasă de păr), am cumpărat la perechi de cipici şi dresuri de m-am plictisit că picioarele creşteau şi una de la alta nu purtau. S-au oprit la ȋnceputul pandemiei. Au crescut şi la 9, respectiv 12 ani nu le-am mai convins să reia. Spre marea mea dezamăgire… şi mai ales a lui buni (Kit chiar are şi corp, cu tot cu cap, de balet… şi ȋşi face singură nişte cocuri de n-ai treabă!)

Într-un moment de nostalgie şi instabilitate emoţională, m-am trezit eu să cumpăr bilete la balet. N-am ȋntrebat, n-am cerut acordul, am luat şi atât! Când mi-am dat seama că se apropie data, am zis scurt şi la obiect (de parcă ziceam “nu mai avem pâine”) “Pe 19 mergem la balet”. Două rânduri de ochi s-au uitat către mine. “La Opera Naţională, la spectacol de balet.”, precizez. Prima privire s-a redirecţionat fără nicio reacţie din care să ȋnţeleg şi eu ceva, a doua a plecat şi aia afirmând sec: “Eu nu merg, o să am treaba!”. Întelepciunea experienţei mi-a şoptit imediat: “Lasă-le să digere!”. Și le-am lăsat.

Cu 3 zile ȋnainte: “Nu uitaţi că duminică mergem la spectacolul de balet!”. Protestele au venit dintr-o singură direcţie: “Nu vreau să merg, nu am timp, am teme…” – toate motivele care s-au putut inventa fără să atragem vreun necaz asupra noastră. Nu am negociat (poate şi pentru că eram hotărâtă să o iau pe sus… sau să o şantajez cu ne-mersul ȋn tabără sau ceva).

Sincer, când mi-am dat seama ȋn ziua cu pricina că e greu cu ţinutele, m-am panicat eu un pic. O să facă circ că scriu asta, dar… de unde să alegem ţinută mai de gală, când dulapul geme de pantaloni de trening, hanorace (vreo 30 de fiecare), tricouri ba prea strâmte, ba oversize… şi nicio pereche de pantofi… ȋn ambele cazuri… “Nu putem să mergem ȋn blugi, nu?” – O, ba da, cu tricou cropped, un umăr lăsat şi ceva ţinte pe unde ȋncăpeau. Bine că nu sȋnt băieţi, că mergea şi o tunsoare streaşină.

N-am mers ȋn blugi, am scos-o la capăt. Oricum, nici la Operă nu se mai vine ca pe vremuri. Audienţa e pestriţă bine şi ȋntotdeauna se găsesc şi cazuri mai iubitoare de atenţie şi mai determinate să socheze şi să ne pună pe noi, restul, ȋntr-o binecuvântată umbră.

Despre spectacol, numai de bine. Din punctul meu de vedere şi al altora care agreează genul. Sigur, procesul nu e la ȋndemâna oricui - 3 ore de muzică din cea mai clasică, povestea mai mult o ghiceşti dacă nu te documentezi ȋn prealabil, balerinii par ȋn multe cazuri cam prea femboy (am mai ȋnvăţat ceva de la Kit).

Nu o să fac acum pe interesanta şi pe preţioasa – am şi şuşotit (Kit s-a plictisit ȋn actul I), am şi comentat (Arina a zis că prim-balerina, ȋn rolul dat, e “schizofrenă” că vorbeşte singură cu un tablou), am şi admirat (tot Ari a zis că personajul masculin negativ e foarte tare şi că ea e ȋn Team Aladin… personajul se numeşte de fapt Abderachman şi este sarazin. Dar da, şi eu tot ȋn aceeaşi echipă am fost, dat fiind că domnul respectiv avea o musculatură impresionantă de arătat).

Iar concluzia – eu aş merge oricând la aşa ceva. Ari mai vrea, dar să baleteze şi domnul ăla drăguţ. Și cea mai elocventă – Kit – “Mda, cum ar spune şi doamna de română, o poveste destul de simplă – doi se bat pentru una şi, logic, ăla bun câştigă. Dar per total, nu impresionează prea mult, ba chiar prin unele părţi dezamăgeşte. Și oricum, mi-a placut, dar nu o să mă auzi vreodată că ȋţi spun să mai iei şi tu bilete la balet.” Nu cred că doamna de română ar zice chiar aşa, ȋnsă cred ca e mai ȋnţelept să luaţi bilete doar dacă există siguranţa că toate persoanele ȋnsoţitoare la un astfel de spectacol apreciază excesul de dramatism şi romantism.