Am văzut piesa la Naţional.
Spectacol găzduit, cum zic ei.
Oana Pellea şi Marius Manole
singurii actori. Impresionant! O ador pe Oana Pellea şi ȋl iubesc pe Marius Manole!
Atât de mult talent şi energie!
Două ore şi jumătate fără pauză. Am
râs şi am plâns şi aproape că nu am respirat. Mă aşteptam să fie bun, dar mi-a ȋntrecut
aşteptările.
Știu că rolul mamei a fost jucat şi
de Olga Tudorache acum ceva ani. Nu am apucat să o văd, sigur a fost magistrală. Dar şi Oana…
se transformă, aproape că nu o recunoşti.
E tristă piesa, dureroasă chiar. În
prima parte multe replici savuroase, râzi din suflet. Apoi, pe măsură ce se
desfăşoară, te cam prinzi spre ce se ȋndreaptă, ȋnţelegi că sȋnt multe lucuri
care ies la suprafaţă şi râsul devine amar.
M-a atins şi partea cu scrisul. Alfredo
e scriitor. Nu pare să scrie mare lucru, dar spune la un moment dat că scrisul
e o formă de vindecare. Și, atâta vreme cât ȋncearcă să creeze ceva, sub orice
formă, pare să ȋl ajute. În final ȋnsă, rănile sȋnt prea adânci şi viaţa se
scurge tot cum vrea ea, până nu mai vrea.
Avem poze!
RăspundețiȘtergere