Boacănă

Urc în metrou la 8 dimineaţa.

Dacă la ȋnceput de săptămână am ceva energie, joia să nu cereţi nimic de la mine! Nada!

Nu stau în uşă, că nu-s aşa neam-prost, dar o ţin aproape să nu am dificultăţi să cobor la prima. Și alţii fac la fel ca mine, deci strângem de-o echipă de divizie C.

Domnul de mână trenul mai zăboveşte un pic (o fi văzut şi el vreo cunoştinţă). Călătorii aşteaptă cuminţi, cu ochii în telefoane… că unde s-ar grăbi aşa de cu dimineaţa?!

O doamnă destul de corporatistă se opreşte pe peron (ştiu, cacofonie) în dreptul uşii. Întreabă natural: “M3?” Linişte! Jucăm avioane? Cap direct, doborât! Ne uităm unii la alţii, noi ăştia deja hotărâţi.

“Dristor”, zic. Și ea urcă. Uşile închizându-i-se derrière.

Evident Dristor nu e M3! Dar cine să ştie? Cine zice că se urcă în M1 sau că ia M2 până la Tudor Arghezi? Apropos, ştiaţi că M5 are culoarea mov?

S-a apucat să studieze harta lipită lângă geam. Uitându-mă si eu, îi spun:

“Nu e bine, nu?”

“Nu e. Cobor.”

Am simţit o undă de remuşcare, dar nu părea chiar grăbită. N-oi fi ȋncurcat-o aşa rău!

“Nu ştim cu M-urile!” 

Atât am putut să scot.