Dezamăgiri

*lecţie pentru fetele mele

Cel mai tare ne dezamăgesc oamenii pe care ȋi iubim cel mai mult. Că aşa au ei putere asupra noastră. (Zic să vă aşteptaţi la aşa ceva.)

Declarativ, nimeni nu ne datorează nimic şi noi nu datorăm nimic nimănui. Altfel spus, ne dezamăgesc ȋn fapt aşteptările noastre pentru că ȋi vedem pe ceilalţi ȋn funcţie de ce ne dorim sau avem nevoie.

Cine e de vină că prindem drag de câte cineva şi apoi ȋl poleim şi ȋi extrapolăm calităţile pe care abia le are?!

Cinstit vorbind, oamenii au şi defecte, şi minusuri, şi zile mai rele, şi proastă inspiraţie, iar chimia are uneori reacţii efervescente (ȋn sens pozitiv sau negativ). Concomitent, există sau nu deschiderea de a ierta, de a trece peste lucruri, de a le da o mică importanţă sau de a le caşalota (= a le da dimensiuni de caşalot, scorneală spontană). Tot la propriile damblale ajungem. Și pentru că, ce să vedeţi?!, rareori prindem drag fix de cine ar trebui.

În realitate, iubirea e iraţională. Puteţi investi emoţional şi ȋn Cocoşatul de la Notre-Dame (că dacă ziceam Quasimodo era mai cu bătaie lungă şi nu, nu mă dau mare că sȋnt super cultă, chiar ȋmi place Victor Hugo). Vă puteţi ataşa şi de Gollum (să vin mai spre zilele noastre) sau de Augie (să includ şi generaţiile Z si Alfa). Există atâta subiectivitate şi atâtea filtre prin care ne cernem trăirile, ȋncât aş putea să jur că nu există absolut niciun suflet pe lumea asta care să nu fie văzut, măcar la un moment dat, ca fiind frumos, merituos, cu cine ştie ce alte calităţi şi, implicit, iubit pentru măcar jumătate de zi. Cu toţii merităm uneori şi alteori nu merităm deloc.

Și tocmai de-asta! Cand dăm, vrem să şi primim. E natura umană. Și, dacă ne convine, vrem să păstrăm. (Uneori, şi dacă nu ne convine, vrem să păstrăm). Iar logica şi raţiunea nu prea au nimic de spus despre asta. Nici motivele şi argumentele – toate sȋnt relative şi părtinitoare. Ni se pare că investim (şi poate chiar o facem), ne gândim că merităm sau că ni se cuvin lucruri, ni se pare corect să primim pe măsura a ceea ce oferim. Dar nu se ȋntâmplă mereu aşa. Pentru că, din nou, nimic nu e previzibil şi matematic ȋn toată treaba asta.

Aici intervine dezamăgirea (ȋntre cerere şi ofertă 😊). Aici, mai mult forţat, ȋncepem să deschidem ochii. Sau ne punem ochelarii potriviţi. Sau facem terapie cu noi ȋnşine şi ne dăm seama că am cam greşit – poate să iubim pe altcineva mai mult decât propria persoană, poate să ne ataşăm fără clauză de expirare (am mai zis eu despre asta), poate să ne aşezăm toate căpşunile ȋn acelaşi coş. Când ȋncepem să punem corazon, avem o vitejie de speriat, garantăm că orice risc e asumat. Apoi, când ȋşi bagă dezamăgirea coada… să piară din calea noastră oricine ne-a făcut rău… sau nu s-a ridicat la ȋnălţimea aşteptărilor!

Dezamăgirea e o formă de autoapărare. Nu ne dorim suferinţă şi dăm vina pe cel care a adus-o asupra noastră. Poate ajuta şi la vindecare şi la evoluţia/maturizarea emoţională a fiecăruia/fiecăreia dintre noi. Dezamăgirea ne cuprinde, fie că e justă sau nu, şi ne ȋnvaţă lecţia că ȋntotdeauna ar trebui să ne iubim cel mai mult pe noi (şi nu, nu e egoism, e o lege a supravieţuirii).

E destul de dureroasă. Dar, dacă ştiţi să vă folosiţi de ea, vă ajută să vă ȋntoarceţi mai mult spre voi.