Neuroştiinţă 🧠

Știţi expresia “ai numai filme ȋn cap”? 

Ce credeţi? Am aflat acum două zile, de la o persoană foarte competentă, că avem pe bune.

Da, da! Nu fac mişto. Chiar avem filme ȋn cap, ȋn continuu, fie că vrem, fie că nu, pentru că aşa funcţionează creierul. Dumnealui, zice neuroştiinţa, e o maşinărie care face predicţii despre viitor.

Să vă explic (ce-am ȋnţeles, cu menţiunea că s-ar putea să bat şi campii pentru că treaba e complicată şi, cică, nici n-ar trebui să ȋnţelegem din prima)!

În tărtăcuţa fiecăruia/fiecăreia dintre noi există nişte pachete de date. Avem un fel de server la purtător. Un pachet din ăsta reprezintă o situaţie pe care am trăit-o cu tot ce a avut ea ȋnglobat – context, miză, acţiunea necesară pentru a ajunge la miză, efortul de care e nevoie pentru asta. Noi interpretăm lumea ȋn funcţie de experienţele noastre anterioare, chestie de bun-simţ de altfel. Și nu facem nimic fără miză. Când nu facem nimic, ȋnseamnă că nu ne pasă. Zero! Nada! Și mi se pare corect. Măcar ştim cum stăm. (Că nu le-o spunem şi celorlalţi, e altă poveste.)

Mai departe! Pe baza pachetelor ăstora pe care le deţinem, ȋncepem să facem filme. Să NE facem filme. Ohoho! Punem acolo de la noi la greu! E şmecher Toshi! Nu vrea să depună efort, aşa că se duce pe aşteptări, pe chestii previzibile, pe ce ştie el că s-a mai ȋntâmplat. Pune filmul să ruleze şi se duce să se culce. Bro, şi ce ȋi mai place să lenevească! Cred că e corect să spun că atunci intrăm pe pilot automat. Adică, la propriu, noi vedem realitatea noastră, perspectiva pe care o avem deja e dominantă, nu vedem gorila care trece pe lângă noi, pentru că ea nu a fost din capul locului ȋn filmul de ni l-am regizat. Nu ne mai mirăm de ce ne alegem oamenii din viaţă ȋn funcţie de cum simţim că ni se potrivesc, nu? Și mergem pe aceleaşi modele până dăm grav cu capul. (Dacă s-ar vedea cu ochiul liber, n-ar fi unul fără cucuie!)

Pentru că, da, scenariul merge ce merge şi uneori se taie. Concret, dă de un hop, un şant, un ceva care nu se mai potriveşte cu ȋnregistrarea. Cică e o eroare de predicţie. În punctul acela, lovim realitatea. Și ne zguduie. Creierul se trezeşte brusc, bagă energie spre 100% şi ȋncearcă să ȋnţeleagă ce se ȋntâmplă, ce e diferit, cum ȋl afectează schimbarea, ce decizii să ia şi, colac peste pupăză, mai suprascrie şi filmul, ȋnregistrează altul. Noi traducem şocul ăsta sub magnificul concept de “stres”. Cu cât lucrurile evoluează mai rapid, cu atât previzibilul se duce ȋn bălării, pierdem controlul şi ȋncepe distracţia: panică, anxietate, reconfigurări. Maşina derapează pe autostrada plină de gheaţă, o ţine din parapet ȋn parapet şi, până ne regăsim echilibrul, vai!

Ni le facem cu creierul nostru. Pentru că ȋl ȋncurajăm să se complacă ȋn şabloane, să aleagă variante comode, să caute siguranţa mai mult decât orice (ceea ce nu e chiar de condamnat). Îi cerem ceea ce noi credem că trebuie să ȋi cerem - de fapt ȋl lăsăm să-şi facă damblalele - nu ştiu de ce uneori am impresia că e o entitate separată de mine. De fapt nu e, nu? Creierul meu sȋnt eu, creierul tău eşti tu... avem lucruri multe de făcut!