O minunăţie

Mă plâng că nu slăbesc, mă duc la sală să ȋmi dau sufletul pe-acolo… 

Și vine Iri cu o chestie din asta:

Nu, exclus! Nimeni niciodată nicicum sub nicio formă şi nici cu tăria celui mai determinat zeu nu are cum să se abţină!

Lasă cum arată! Că nu de la privit am eu posterior a la J Lo (da, da, da, la tonifiere mă gândeam şi eu!). Gustul! Gustul e ceva de speriat! Iei linguriţă după linguriţă şi simţi că nu mai poţi, dar mai respiri o dată şi apoi iar iei, mai deschizi un nasture şi zici că mai iei una şi gata, te simţi vinovat/ă pentru copiii din Africa, ăia de mor mereu de foame, şi zici că e mai mare păcatul să laşi ceva ȋn farfurie. Bro, şi Iri taie porţii generoase! Și dă şi la pachet!

Cât de des face? Păi cu fiecare ocazie, mai mică sau mai mare. Nu aceeaşi minunăţie, ba chiar după preferinţe. Răsfăţ! Și deja arongănţeală la noi că ne-am ȋnvăţat cu nărav şi nu concepem să nu testăm ceva lunar - ȋn ianuarie de vreo 3 ori, ȋn februarie de alte 2, martie mai slăbuţ, dar recuperăm ȋn aprilie. Și o toooooooot ţinem aşa.

Singura problemă – un singur membru al familiei ȋşi permite să mănânce fără remuşcări. Restul… ne văicărim, dar nu ne lăsăm! Ferice de trupurile noastre gazelistice!