Marile mistere ale lumii

De ce am eu ȋn permanenţă ochelarii murdari?

E un mister şi e un lucru foarte important. Nu reuşesc să ȋi dau de cap oricât aş ȋncerca.

Sȋnt murdari pentru că ȋi folosesc foarte mult? Îmi folosesc mâinile mult mai mult şi nu sȋnt murdare. Și nu, mâinile nu ajung pe lentilele ochelarilor. Am ajuns să mă monitorizez drastic ȋn acest sens, ȋntr-atât mă scoate din sărite că mă uit printre pete pe care le şterg cu patos şi care, după numai un sfert de oră, reapar ca varicela. Am ochelari cu pete regenerante, aşa-i? Barbiduze care ȋmi sâcâie neuronii ca să nu lenevească şi să piară.

De ce mi se face cel mai mare somn fix când am nevoie să NU mi se facă nici cel mai mic somn?

E una din legile lu’ văru’ Murphy? Din alea din seria “dacă e să se aleagă praful, păi se alege!”? Sau ca aia care zice că, dacă faci ceva naşpa, timpul trece ca o ţestoasă care merge stând de vorbă cu un melc şi se mai şi opreşte să se mire, iar dacă faci ceva tare, zici că nici n-a fost? Da, probabil… e de la creier?!?!

De ce ma enervează până la mâncărime expresia “Cu drag!”?

Nu e ceva urât de spus. În 99% din cazuri se spune cu bune intenţii. De ce mă aricesc de parcă sȋnt o acritură, ȋn loc să spun “Vaaai, ce amabil!”?! Am un senzor gălăgios la automatisme? Am eu aşa ceva?! Mi se zgârie discul de fiecare dată când aud vorbe fără simţ (a se interpreta prin “fără să fie simţite simţitor şi ȋn deplinătatea simţurilor”)? Tot ce e posibil.

De ce nu scot niciodată linguriţa din cana de cafea?

Beau cafeaua cu zahăr, chiar şi lapte. O beau aşa cum e, fără adăugiri, doar dacă mi-o face vreun barista. Cum nu mi-a fost dat să ȋmi ȋnsuşesc vreunul, o fac la espressor, pun şi cele antemenţionate, şi folosesc, cum e şi de intuit, o linguriţă să o omogenizez. Întotdeauna linguriţa depăşeşte marginea cănii… sau aşa mi se ȋntâmplă mie. Și rămâne ȋn interiorul ei până dau cafeaua gata, să le spăl ȋn tandem. Asta ȋnseamnă că orice acţiune de apropiere a cănii de cavitatea bucală pentru ingerarea treptată a lichidului, determină ustensila cu precădere de inox să se apropie periculos de cavitatea oculară… una din ele. Reacţii nu am. Mai degrabă senzori. Pentru că, până ȋn momentul de faţă, nu s-a ȋntâmplat nicio extorsiune, am aceiaşi ochi verzi de mi i-a dat mama. Însă! Cine mă urmăreşte ȋndeplinind atare procedură, trece printr-un mic atac de panică că nu ratez globulatura.

Menţiune – ȋn acest context, faptul că port ochelari reprezintă un avantaj.

Chiar! Băi, frate! Iar am ochelarii murdari!